Viata in Hristos, cuvinte de folos (XI)

l “ Eu am venit sa arunc un foc pe Pamant. Si ce vreau decat sa fie aprins chiar acum!” (Evanghelia dupa Luca - 12,49) “A crede ca Dumnezeu exista este un lucru, a-L cunoaste pe Dumnezeu este altceva”. Sub semnul acestor cuvinte ale Cuviosului Siluan Athonitul, continuam seria incursiunilor in profunzimea vietii si invataturii crestine autentice. Pentru cei care se intreaba cum poate fi urmata calea adevarului, experienta duhovniceasca a stalpilor Bisericii Ortodoxe poate servi drept calauza, intr-o vreme in care credinta multora s-a racit sau s-a ratacit. Unul dintre cei mai inzestrati ucenici ai Parintelui Seraphim Rose, ieromonahul Damaschin, aduce in fata noastra, prin marturia experientei sale personale, o problema deosebit de actuala si pentru tinerii din Romania: raportul intre mistica crestina, asa cum e ea inteleasa in Ortodoxie, si experientele mistice ale adeptilor religiilor orientale patrunse masiv in Occident. Parintele Damaschin expune cu multa patrundere si competenta duhovniceasca problemele celor ce au ajuns la Ortodoxie trecand prin religiile orientale, facand totodata distinctiile extrem de necesare intre tipurile de experiente mistice orientale si cele din crestinismul rasaritean. Marturia directa a unui parinte duhovnicesc ce a descoperit comorile ortodoxiei la celalalt capat al lumii se poate dovedi foarte folositoare si multor tineri romani ce inca ratacesc departe de comoara ingropata chiar in ograda casei lor. Stiind ca ma interesa mistica, Tim mi-a aratat cele mai profunde, patrunzatoare si mistice carti crestine pe care le cunostea. Nu erau romano-catolice, desi Tim era catolic; erau carti ortodoxe. Prima carte era a Arhimandritului Sofronie care fusese pictor abstract si practicant de yoga la Paris, inainte de a se duce la manastirile ortodoxe de la Muntele Athos, in Grecia, unde a devenit ucenicul unui mistic nestiut, Parintele Siluan. Una dintre cartile Arhimandritului Sofronie se numea El traieste in mine (His Life Is Mine). Fiind interesat de tehnicile mistice, am sarit imediat la capitolul intitulat Metoda Rugaciunii lui Iisus si am dat peste un pasaj care m-a impresionat mai mult decat tot ce citisem pana atunci, schimbandu-mi viata pentru totdeauna. Iata acest pasaj: Amagirea yoga “Calea Parintilor cere credinta puternica si indelunga rabdare, in vreme ce contemporanii nostri vor sa ia toate darurile spirituale cu forta si cat mai repede, inclusiv contemplarea directa a Dumnezeului Absolut punand rugaciunea facuta in Numele lui Iisus cu yoga sau meditatia transcendentala si altele de acelasi fel. Trebuie sa subliniez primejdia unor asemenea erori - primejdia de a socoti rugaciunea ca una dintre cele mai simple si usoare mijloace “tehnice” ce duc la unirea imediata cu Dumnezeu. E necesar sa tragem o linie de demarcatie foarte clara intre Rugaciunea lui Iisus si orice alta teorie ascetica. E dus in amagire acela ce se straduieste sa se dezbrace mental de tot ceea ce este trecator si relativ spre a trece dincolo de vreun prag invizibil si a-si realiza originea sa vesnica, identitatea cu Izvorul a tot ceea ce exista, spre a se intoarce si a se contopi cu El, Absolutul transpersonal si de nenumit. Asemenea exercitii i-au dus pe multi in stare sa se ridice la contemplarea supra-rationala a existentei, sa experimenteze o anumita cutremurare mistica, sa cunoasca starea de liniste mentala cand mintea trece de hotarele timpului si ale spatiului. In astfel de stari omul poate sa simta pacea retragerii din fenomenele mereu schimbatoare ale lumii vizibile, poate chiar sa aiba o anume experienta a eternitatii, dar Dumnezeul Adevarului, Dumnezeul Cel Viu nu se afla acolo. E doar propria frumusete a omului, creata dupa chipul lui Dumnezeu contemplata si vazuta ca Divinitate, in vreme ce el insusi ramane in limitele sale de faptura creata. Este un lucru de o importanta covarsitoare. Tragedia materialitatii provine din faptul ca omul vede un miraj pe care, in dorul sau dupa o viata vesnica, il ia drept o oaza reala. Aceasta forma de asceza impersonala duce pana la urma la afirmarea existentei principiului divin in insasi natura umana. Capcana autozeificarii Astfel, omul e purtat inspre ideea auto-deificarii, care este cauza si originea caderii. Omul, orbit de inchipuita maretie a ceea ce contempla, a si pasit pe calea spre propria pierzanie. El s-a lepadat de revelatia Dumnezeului Personal. Conceptul de Persoana ii pare limitativ, nedemn de Absolut, si incearca sa se desprinda de asemenea limitari, spre a se intoarce la starea care isi inchipuie ca i-a apartinut inaintea venirii sale in lume. Aceasta deplasare inspre adancurile fiintei sale nu e altceva decat atractia catre nefiinta din care am fost chemati prin vointa Creatorului. Adevaratul Creator ni s-a dezvaluit in chip Absolut Personal. Intreaga noastra credinta crestina se bazeaza pe cunoasterea lui Dumnezeu, Cel dintai si Cel Mai De Pe Urma, al carui nume este Eu Sunt. Rugaciunea noastra trebuie sa fie intotdeauna personala, fata catre Fata. El ne-a creat spre a ne uni cu Fiinta Sa Divina fara sa ne distruga caracterul personal. Acesta e felul de nemurire ingaduit noua de catre Hristos.” Adevarul e Persoana Intr-unul dintre aceste paragrafe, Arhimandritul Sofronie identificase perfect experientele mele. Cuvintele sale au avut rasunetul adevarului in sufletul meu si nu cred ca s-ar fi intamplat asa de n-as fi trecut prin atatea chinuri in lunile dinainte. Ele mi s-au parut adevarate pentru ca Parintele Sofronie, care fusese el insusi yoghin, nu nega realitatea experientelor constiintei transpersonale. Nu era un crestin extrovertit, robit de litera legii, care sa dea deoparte pur si simplu experientele practicantilor spirituali necrestini ca fiind daunatoare si demonice. Parintele Sofronie arata atat adevarul acestor experiente, cat si limitele lor. Acel unic paragraf explica totul. Explica de ce fusesem in iad (si de ce, asa cum am aflat mai tarziu, Alan Watts murise in mizerie spirituala, din pricina alcoolismului). Explica de ce sfintii crestini si-au petrecut intreaga viata straduindu-se sa ajunga cat mai aproape de Dumnezeul Personal, pe cand tanarul amintit mai sus a descoperit Dumnezeul Impersonal fara nici un efort, doar prin efectul drogului. Inainte gandeam ca credinta intr-un Dumnezeu Personal era doar o stare partiala si incompleta a dezvoltarii spirituale si ca dincolo de ea se afla realitatea Absolutului Impersonal sau Transpersonal. Acum incepeam sa-mi dau seama ca adevarul era exact invers: a experimenta Eternitatea transpersonala inseamna a parcurge doar o parte din drum, iar dincolo de aceasta se afla Cel Ce salasluieste in acea Eternitate, Acel Personal EU SUNT. Da, experimentasem Eternitatea ca Neant, insa acest neant nu este Dumnezeu. Mai degraba, asa cum arata Parintele Sofronie, este starea de vesnica nefiinta din care am fost chemat la viata. Cand cineva patrunde din ce in ce mai adanc in sine prin meditatie (sau prin droguri), poate eventual sa ajunga la aceasta stare, neantul de unde am venit cu totii. Calea dragostei Calea unirii cu Dumnezeu este insa dragostea, dragostea dintre o persoana si Absolutul Personal. Aceasta Cale este cea mai grea dintre toate, dar singura vrednica de Dumnezeu si singura vrednica de faptura umana facuta dupa chipul Sau Divin. Parintele Sofronie spune: “Nu exista nevointa ascetica mai grea si mai chinuitoare decat truda de a te apropia de Dumnezeu, Care este Dragoste”. Si in continuare scrie: “Cand Adevaratul Dumnezeu Se descopera pe Sine in viziunea Luminii Necreate, omul isi pierde in mod firesc orice dorinta de a se contopi cu Absolutul transpersonal. Cunoasterea patrunsa de viata (spre deosebire de cunoasterea abstracta) nu poate cu nici un chip sa fie limitata la intelect: trebuie sa existe o unire reala cu actul Fiintarii. Aceasta se indeplineste prin dragoste: Sa-L iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta... si din tot cugetul tau. Porunca ne cere dragoste. Deci dragostea nu este ceva ce ni s-a dat: ea trebuie dobandita prin straduinta savarsita de buna voie. Cerinta se adreseaza mai intai inimii, centrul spiritual al individului. Mintea e numai una dintre energiile fiintei umane. Dragostea incepe din inima, iar mintea e confruntata cu un nou eveniment launtric si contempla Fiintarea in Lumina Dragostei Divine.” Ioan BUTIURCA