Viata in Hristos, cuvinte de folos (VI)

“A crede ca Dumnezeu exista este un lucru, a-L cunoaste pe Dumnezeu este altceva”. Sub semnul acestor cuvinte ale Cuviosului Siluan Athonitul, continuam seria incursiunilor in profunzimea vietii si invataturii crestine autentice. Pentru cei care se intreaba cum poate fi urmata calea adevarului, experienta duhovniceasca a stalpilor Bisericii Ortodoxe poate servi drept calauza, intr-o vreme in care credinta multora s-a racit sau s-a ratacit. “E mult mai tarziu decat iti inchipui, frate! Grabeste-te sa savarsesti lucrarea Domnului!”. Acesta a fost crezul de viata al Parintelui Seraphim Rose, una din figurile cele mai importante ale ortodoxiei contemporane. Nascut in 1934, in Statele Unite, intr-o familie de americani protestanti, viitorul Parinte Seraphim a studiat in tinerete filosofia occidentala si vechea intelepciune a Orientului, dedicandu-se carierei de orientalist. S-a convertit la ortodoxie in 1962, dupa ce s-a convins ca adevarul este Hristos. Ajuns la cunostinta Adevarului, parintele Seraphim Rose si-a pus intreaga viata in slujba propovaduirii lui, intr-o lume minata de dezduhovnicire si haos, pe care a certat-o si a pilduit-o ca un adevarat prooroc. A plecat la cele vesnice in 1982, lasand in urma o serie de scrieri de mare insemnatate si actualitate pentru omul contemporan. Una din aceste scrieri este “Perspectiva ortodoxa asupra lumii”, in care parintele Seraphim vorbeste despre ce inseamna a trai o viata cu adevarat crestina in conditiile lumii contemporane. Este important sa realizam, incercand sa ducem astazi o viata crestina, ca lumea care a fost zamislita de vremurile noastre indestulate ridica cerinte asupra sufletului, fie in religie ori in viata lumeasca, pe care trebuie sa le numim totalitare. Fapt usor de vazut la sectele deformatoare ale mintii care au avut parte de atat de multa publicitate in ultimii ani, si care reclama supunere deplina catre un “om sfant” auto-creat; dar este la fel de vadit in viata lumeasca, unde o persoana se confrunta nu numai cu o ispita individuala intr-un loc sau altul, ci cu o stare constanta de ispitire care ataca, fie in muzica de fundal ce se aude peste tot prin magazine si firme, fie in muzica rock care ajunge pana si in taberele si potecile din padure, fie in semnele publice si panourile de afisaj de pe strazi, si in insesi caminele, unde televiziunea devine adesea stapanul ascuns al gospodariei, dictand valori, opinii si gusturi moderne. Mesajul acestei ispite universale care ii ataca astazi pe oameni - destul de fatis in formele ei lumesti, dar de obicei mult mai ascuns in formele religioase - este: Traieste pentru prezent, distreaza-te, relaxeaza-te, simte-te confortabil. In spatele acestui mesaj se afla un alt glas in surdina, mult mai sinistru, care vrea sa uiti de Dumnezeu si de orice alta viata in afara celei actuale; sa indepartezi din viata ta frica de Dumnezeu si respectul pentru lucrurile sfinte; sa ii consideri pe cei ce inca mai cred in Dumnezeu, de “moda veche”. Glasul acesta ne ademeneste sa ne pierdem sufletele. Desertaciunea lumeasca Dar, ar putea intreba cineva, ce au de a face toate acestea cu noi, care incercam sa ducem, pe cat de bine putem, o viata treaza de crestini ortodocsi? Au de a face mult cu noi. Trebuie sa constientizam ca viata ce ne inconjoara este locul in care ne incepem viata crestina. Indiferent ce facem cu viata noastra, indiferent cat de mult continut crestin ii dam, tot mai pastreaza asupra ei ceva din amprenta “generatiei eu”, si trebuie sa fim indeajuns de smeriti pentru a observa aceasta. De aici trebuie inceput. Exista doua abordari gresite ale vietii ce ne inconjoara, pe care multi le urmeaza astazi, gandindu-se ca, cumva, aceasta este ceea ce ar trebui sa faca crestinii ortodocsi. O abordare - cea mai des intalnita - este pur si simplu sa mergi in pas cu vremurile: sa te adaptezi la muzica rock, la obiceiurile si gusturile moderne, la intregul ritm al zgomotoasei noastre vieti moderne. Deseori parintii mai de moda veche vor avea putine legaturi cu aceasta viata si isi vor trai propriile vieti mai mult sau mai putin in izolare, dar vor zambi vazandu-si copiii urmand ultimelor mode nebunesti, gandindu-se ca este ceva inofensiv. Aceasta cale este un dezastru total pentru viata crestina; este moartea sufletului. Unii mai pot duce o viata exterioara respectabila fara sa lupte impotriva duhului vremilor, dar launtric ei sunt morti sau muribunzi; si - cel mai trist lucru dintre toate - copiii lor vor plati pretul, prin diferite tulburari si boli psihice si spirituale, care devin din ce in ce mai obisnuite. Cei mai multi dintre tinerii ortodocsi se amesteca cu lumea anti-crestina din jurul lor si inceteaza sa mai fie exemple ale vreunui fel de crestinatate pentru cei din jur. Acest lucru este gresit. Crestinul trebuie sa fie diferit de lume, deasupra lumii nefiresti, anormale, de astazi, si acesta trebuie sa fie unul din lucrurile fundamentale pe care sa le stie ca o componenta a educatiei sale crestine. Altminteri nu are nici un sens sa ne numim crestini - cu atat mai putin crestini ortodocsi. Falsa spiritualitate Abordarea gresita ce se afla la extrema opusa este una care ar putea fi numita falsa spiritualitate. Pe masura ce traducerile cartilor ortodoxe despre viata duhovniceasca devin tot mai disponibile, si un vocabular ortodox de lupta duhovniceasca pluteste tot mai mult in atmosfera, apare un numar crescand de oameni ce vorbesc despre isihasm, Rugaciunea lui Iisus, viata ascetica, stari inalte de rugaciune si de cei mai inaltati Sfinti Parinti ca Sf. Simeon Noul Teolog, Sf. Grigorie Palama si Sf. Grigorie Sinaitul. Este foarte bine sa fim constienti de aceasta parte cu adevarat inalta a vietii duhovnicesti ortodoxe si sa ii veneram pe marii sfinti care chiar au trait-o; dar daca nu avem o constienta foarte realista si foarte smerita a cat de departe suntem de viata isihasta noi, toti cei de astazi, si cat de putin pregatiti suntem chiar si sa ne apropiem de ea, interesul in ea va fi doar inca una din exprimarile universului nostru de plastic, centrat asupra sinelui. Ambele extreme trebuie evitate - atat desertaciunea lumeasca cat si super-spiritualitatea, dar aceasta nu inseamna ca nu ar trebui sa avem o constiinta realista a cerintelor legitime pe care ni le ridica lumea, sau ca ar trebui sa incetam a respecta si a primi povatuirea marilor Parinti isihasti si a folosi rugaciunea lui Iisus noi insine, pe masura propriilor stramtorari si putinte. Trebuie doar sa fie la nivelul nostru, aici, jos, pe pamant. Ideea este, si este una absolut necesara supravietuirii noastre ca si crestini ortodocsi in ziua de azi, ca trebuie sa constientizam cu profunzime ce fel de timpuri traim, cat de putin stim si simtim cu adevarat Ortodoxia, cat de departe suntem nu doar de sfintii vremilor de mult trecute, ci chiar de crestinii ortodocsi obisnuiti de acum o suta de ani sau chiar de acum o generatie, si cat de mult trebuie sa ne smerim doar ca sa supravietuim ca si crestini ortodocsi in ziua de astazi.