Viaþa în Hristos (XLVII) – Sfaturi pentru mantuire

“Cât asculþi de Dumnezeu, atât ascultã ºi Dumnezeu de tine.” Cugetarea Pãrintelui Arsenie Boca (1910-1989) e emblematicã pentru crezul de-o viaþã al unuia dintre cei mai mari trãitori contemporani ai ortodoxiei. În nenumãratele îndrumãri duhovniceºti pe care le-a semãnat în calea celor cautã mântuirea, Pãrintele Arsenie a pus accentul pe conºtientizarea însemnãtãþii faptului cã omul este purtãtor al chipului lui Dumnezeu. 11. Sufletul ce cugetã la mãrturisire, ca de o frânã se împiedicã de la pãcate. Iar cine n-are frânã, le va face fãrã grijã, fiind în întuneric. Când lipseºte mai marele nostru, sã avem mãcar chipul lui în minte ºi despre tot ce am ºti cã s-ar scârbi, de ar fi de faþã, sã nu facem, fie cuget, fie vorbã, fie lucru, fie hranã, fie somn ºi orice alta de la acestea sã ne întoarcem. Atunci cunoaºtem cu adevãrat cum e ascultarea noastrã. Numai copiii fãrã minte se bucurã de lipsa dascãlului lor. Ceilalþi însã, o socot o pagubã. Cel ce-si vãdeºte Pãstorului sãu ºerpii ispitelor, credinþã adevãratã dovedeºte; iar cine-i ascunde, pe drumul pierzãrii se aflã. Cine va ajunge la cuget curat, ascultã desãvârºit pe Pãrintele sãu, acela nu se va teme de moarte, ci ca pe un somn spre o altã viaþã îi va fi. Cel ce uneori ascultã pe pãrintele sãu ºi alteori nu, se aseamãnã unui bolnav de ochi, ce pune pe ei odatã ierburi tãmãduitoare, altãdatã var nestins. Sã nu ne speriem vãzând cã ºi dupã mãrturisire ni se dã rãzboi, cã mai bine este a ne lupta cu întinãciunea, decât cu trufia. 12. Omul se roagã de Dumnezeu sã-l scape de necazuri, iar Dumnezeu se roagã de om sã-ºi schimbe purtãrile. Socotiþi ºi voi, care de cine sã asculte întâi? Sã nu daþi vina pe Dumnezeu cã El ne usucã pãmântul de sub picioare ºi vlaga din oase. Sã nu-i faceþi nedreptatea aceasta! Toate necazurile noi ni le-am pricinuit, cu pãcatele noastre, ºi ele sunt urmãri ºi plata îndesatã pentru pãcate, pânã vom înþelege la îmblãtealã, ne iau de nas, ca sã ne sãturãm o datã de ele. 13. Dacã veþi avea ºi rãbdare în necazuri, sã ºtiþi cã veþi avea ºi Duhul Sfânt. Dar dacã veþi avea ºi puterea de a mulþumi în necazuri, atunci strãluceºte Duhul Sfânt în voi. 14. Eu nu vã dau canoane ca ceilalþi preoþi, mãtãnii, rugãciuni, post, ci îndemn sã vã schimbaþi purtãrile ºi sã-i mulþumiþi lui Dumnezeu de crucea pe care v-a dat-o, cãci Sfânta Bisericã ºi Sfânta Împãrtãºanie le ºtiþi, dar faptul acesta l-am gãsit de cuviinþã sã vi-l spun mai mult. Vreau sã vã schimb lacrimile voastre în bucurie, mulþumind lui Dumnezeu de toate durerile ºi schimbându-vã purtãrile, vã veþi bucura. O veþi face? 15. Mulþi aþi mãrturisit pãcatele voastre ºi totuºi cugetul vã mai mustrã. Oare de ce? De aceea, ori cã n-aþi primit leacul dupã mãrimea ranei, ori cã l-aþi primit, dar nu l-aþi fãcut. ªi vã mai mustrã cugetul chiar ºi dupã ce aþi împlinit toatã “pocania” ºi dupã ce veþi fi ispãºit pãcatele acelea, pentru cã mai sunt pãcate nemãrturisite ºi pânã ce nu le vei mãrturisi toate ºi nu vei ispãºi de bunã voie toate, nu vei avea pace cu pârâºul tãu. Cãci cugetul nostru, când ne mustrã, sã ºtiþi cã e glasul lui Dumnezeu în noi. Dacã noi am fi cum trebuie, glasul acesta al lui Dumnezeu ne-ar învãþa tainele lui Dumnezeu ºi ne-ar rãpi în rai încã de pe pãmânt, dar nu poate de mulþimea ºi greutatea pãcatelor noastre. De aceea, ea ne tot mustrã, cã doar, doar ne va apuca lucrul ispãºirii, lucrul curãþirii. 16. Cu pãcatele nemãrturisite are Dumnezeu altã socotealã; tot socotealã milostivã, însã pe noi ne usturã. ªtiind Dumnezeu nãtângia noastrã nu ne va lãsa pãrãsiþi în întunericul necunoºtinþei, ci ne trimite necazuri sau pocanie fãrã voie: dureri, pagube, vrajbe, tulburãri, copii slabi ºi orice altã suferinþã. Ispãºirea de nevoi e de obicei mai asprã ca ispãºirea de bunã voie, pentru cã ºi pãcatele nemãrturisite sunt mai grele decât cele mãrturisite. Cu toate acestea, tu în neºtiinþã, te porþi împotriva rânduielii lui Dumnezeu în ceea ce îþi trimite Dumnezeu spre ispãºire, sã strici ºi sã întorci spre mai mare osândã, cãci toate le poate Dumnezeu fãrã tine, dar sã te mântuiascã din lumea aceasta nu poate fãrã tine. Nici tu nu te mântuieºti fãrã mâna lui Dumnezeu ºi nici Dumnezeu nu te ridicã, dacã tu nu-i întinzi mâna. Destul îþi este, cã te cerceteazã mereu ºi atât de mult te roagã! 17. “Cãci pofta cãrnii este vrãjmãºie împotriva lui Dumnezeu, fiindcã nu se supune legii lui Dumnezeu, ºi nici nu poate” (Romani VIII, 7). Aºa vine cã fiecare duce un ateu, un necredincios, în spate – trupul de pe noi. De la starea asta ºi pânã la a-l face sã fie templu sau Bisericã a Duhului Sfânt (I Corinteni 3,16) e de luptat de cele mai multe ori viaþa întreagã. Firea trupului fiind surdã, oarbã ºi mutã, nu te poþi înþelege cu el decât prin ostenealã ºi foame. Acestea însã trebuie conduse dupã dreapta socotealã, ca sã nu dãuneze sãnãtãþii. Acestea îl îmblânzesc, încât nu se mai þine vrãjmaº lui Dumnezeu. Rugãciunea ºi postul scot dracii poftei ºi a mâniei din trup. Foamea îmblânzeºte fiarele. 18. Bucuria neînfrânatã, chiar cea pentru daruri cu adevãrat duhovniceºti, te poate face sã uiþi cã încã n-ai ieºit cu totul din împãrãþia ispitelor. Sufletul însã care se mântuieºte este acela care nu mai trãieºte pentru sine, ci pentru Dumnezeu, sufletul care s-a izbãvit de sine ºi petrece ca un dus din lumea aceasta. Viaþa ºi dragostea lui întreagã este numai Dumnezeu, care-L face sã uite de sine, iar când revine, se urãºte pe sine. 19. E de ºtiut cã pentru a scoate un gând rãu din mintea cuiva trebuie sã i-o învãlui de foarte multe ori cu cuvântul bun, ca s-o izbãveºti din robia gândului strãin. Asta-i calea cea mai lungã: de la urechi la inimã. 20. Când auzi pe cineva fãcându-te tobã de ocãri ºi blestem, nu te pripi cu mintea ºi nu sãri cu gura, rãspunzându-i ce nu trebuie. Nu-l întreba pe el: de ce mã ocãrãºti, ci întreabã-te pe tine oare de ce mã ocãrãºte omul acesta? În orice caz, rãspunde ca David: pentru pãcatele mele Domnul i-a poruncit sã mã ocãrascã ºi sã mã blesteme; dar nãdãjduiesc, pentru nãpãstuirea ocãrii, mila lui Dumnezeu. 21. Încercãrile nu-s pedeapsã, ci ºcoalã, luminã pentru minte ºi milã de la Dumnezeu. Cã le simþim ca suferinþe? De nu le-am simþi ca atare, n-am învãþa nimic. Precum plãcerea e dascãlul pãcatelor, aºa durerea e dascãlul înþelepciunii; iar din odihnã, pânã acuma n-a ieºit ceva de folos. 22. Nouã toate necazurile ne vin de la greºeli, nu de la Dumnezeu. El numai le îngãduie ºi spalã cu ele vinovãþiile noastre. Oamenii însã tare greu pricep cã îndreptarea prin necazuri dovedeºte nu pãrãsirea lui Dumnezeu, ci milostivirea Lui. Ba chiar prin aceea cã Dumnezeu are grijã de noi, dacã vom avea necazuri. Fiind atotbun ºi atotînþelept, ne poartã de grijã ºi ne spalã, cu milostivire, ori nu vrem, ori nu pricepem acum, ori vom întelege pe urmã. Cãci: “Dumnezeu este îndelung rãbdãtor ºi mult milostiv, dar nepedepsit nimic nu lasã” (Naum 1, 3). El aºteaptã o vreme sã vadã: ne grãbim noi cu pocãinþa de bunãvoie sau nu; învãþãm din necazurile altora sau aºteptãm sã ne spargem ºi noi capul de ele, ca ºi ei? Dumnezeu vrea sã ajute pe toþi, dar nu toþi primesc purtarea Sa de grijã. Aºa se face cã sunt ºi oameni pãcãtoºi care n-au necazuri. Pe aceºtia i-a lepãdat Dumnezeu. 23. Pânã nu vom ajunge de aceeaºi pãrere cu Dumnezeu despre viaþa noastrã pãmânteascã, precum ºi despre cealaltã, de pe celãlalt tãrâm, nu vom avea liniºte în suflet, nici unii cu alþii ºi nici sãnãtate în trup ºi nici în orânduirea omeneascã. Trebuie sã ne plecãm înþelepciunii atotºtiutoare a lui Dumnezeu, care în tot ce face, urmãreºte înþelepþirea noastrã, ori pricepem, ori nu pricepem aceasta. Când plecãm capul ºi vrem ºi noi ce-a vrut Dumnezeu în clipa aceea cãpãtãm liniºtea sufletului, orice ar fi dat peste zilele noastre. Ioan BUTIURCA