Verdun, un masacru inutil

Desfăşurată între 21 februarie 1916 şi 19 decembrie 1916, bătălia de la Verdun, din primul război mondial, a fost numită şi „Abatorul”, deoarece numărul de morţi, răniţi şi dispăruţi în această bătălie a fost enorm, depăşind 700.000 de oameni. A fost cea mai lungă şi mai sângeroasă bătălie din primul război mondial, în această luptă fiind implicaţi două milioane de oameni.

Bătălia a început la 21 februarie 1916, atunci când germanii au lansat o ofensivă masivă împotriva localităţii Verdun, unul dintre cele mai importante puncte din linia de apărare franceză. Aşezarea în sine era vulnerabilă – înconjurată de ape şi, aparent, uşor de cucerit – era şi un important nod de cale ferată şi de drumuri rutiere, însă germanii au ales-o, mai ales, pentru forţa ei simbolică, deoarece Verdun era o localitate încărcată de mituri drage francezilor. Aici s-a semnat, în 843, celebrul „Pact de la Verdun”, moment în care Lothar I a lăsat Lorena fiului său, Lothar al II-lea. După moartea acestuia, Lorena a devenit subiect de dispută între conducătorii regatului franc de apus (Franţa de azi) şi regatul franc de răsărit (Viitoarea Germanie).

Planul de atac pentru scoaterea Franţei din război a fost făcut de către contele von Schlieffen, care plănuia un atac prin teritoriul Belgiei şi, eventual, prin cel al Olandei, cu un atac de învăluire asupra Parisului şi forţarea guvernului francez la capitulare. Planul părea să funcţioneze iniţial, trupele germane trecând prin Belgia cu o viteză apreciabilă. Însă, în noiembrie 1914, ofensiva germană a fost blocată de trupele aliate, la doar 40 km de Paris. Soldaţii Antantei au reuşit apoi să mai împingă armatele inamice câteva zeci de kilometri înapoi, fortificând linia frontului pe aceste coordonate. Războiul s-a transformat dintr-un război de manevre într-unul de poziţii. Fiecărei tabere îi era mai uşor să reziste pe poziţii decât să atace.

Fiecare atac se solda cu pierderi semnificative. Astfel, în februarie 1916, s-a decis începerea ofensivei de la Verdun de către Imperiul German. Calculele istoricilor estimează că, pentru fiecare kilometru pătrat de teritoriu pierdut sau câştigat de Puterile Centrale în zonă, s-au pierdut sute de oameni. Măcelul a culminat cu nopţile de groază în care s-au pierdut câteva zeci de mii de oameni în doar două nopţi. În timpul fazei de început a bătăliei de la Verdun, a apărut, pentru prima oară, concepţia tactică a superiorităţii aeriene. În timpul pregătirii atacului, germanii au realizat o mare concentrare de avioane de luptă în apropierea fortăreţelor şi, la începutul atacului, au doborat sau au impiedicat decolarea tuturor avioanelor aliate, de recunoaştere. Aceasta a permis avioanelor de recunoaştere şi bombardierelor germane să opereze fără a putea fi împiedicate să-şi ducă misiunea la îndeplinire.

Francezii au contraatacat rapid, deplasând “escadrilles de chase” din alte sectoare, pentru a recâştiga supremaţia aeriană. În spaţiul aerian îngust de deasupra Verdunului s-au dat lupte grele, pentru succesul operaţiunilor de recunoaştere aeriană. Forturile care înconjurau oraşul Verdun, Douamont şi Vaux au fost primele ţinte ale forţelor militare germane. Erik von Falkenhayn, şeful Statului Major german, a sperat ca, prin concentrarea tuturor resurselor germane, să poată izola trupele franceze în această zonă şi, în cele din urmă, să-şi înfrângă adversarul prin superioritate numerică şi determinare, indiferent de costurile umane. După cel mai puternic bombardament de artilerie de până atunci şi cu pierderi extrem de numeroase, Falkenhayn a reuşit să ocupe forturile Donamont şi Vaux. Cu toate acestea, sub conducerea inspirată a generalilor Nivelle şi Petain, Verdunul nu a fost cucerit.

O ofensivă britanică pe râul Somme a uşurat presiunea asupra oraşului Verdun (iulie 1916), iar până în decembrie, francezii au reuşit să recupereze o mare parte din teritoriul pierdut. Despovăraţi, într-o oarecare măsură, după bătălia de pe Somme, francezii şi-au reluat poziţiile, prin intermediul unor contraatacuri, la 24 octombrie şi 15 decembrie 1916.

Deşi rezistenţa pe care au opus-o francezii s-a dovedit crucială pentru moralul armatei, această bătălie a fost un nou exemplu în ceea ce priveşte masivele costuri umane pe care le-a presupus războiul de tranşee din primul Război Mondial, în care circa 400.000 de soldaţi din trupele aliate şi 350.000 de soldaţi germani şi-au pierdut viaţa pe o suprafaţă de numai câţiva kilometri pătraţi. Intenţia germanilor fusese să declanşeze o bătălie prin care să erodeze forţele franceze, sperând că, ulterior, să poată distruge armata franceză. În final, germanii au avut parte de aproape la fel de multe victime ca şi francezii.

Bătălia de la Verdun a dat şi numele de „poilus” soldaţilor armatei franceze. Pletoşi, neraşi, murdari şi acoperiţi de noroaiele din mlaştinile Verdunului, „poilus” au fost un subiect tabu multă vreme pentru civilii francezi. Felul jalnic în care arătau a fost ascuns sistematic populaţiei Franţei, puţinele fotografii existente arătând doar ceea ce dorea Ministerul de Război să arate. În perimetrul în care a avut loc celebra bătălie de la Verdun şi care este, în fiecare an, în luna noiembrie, loc de aduceri aminte şi de comemorare a celor căzuţi pe front, autorităţile franceze au ridicat un impresionant monument în care sunt adăpostite osemintele a peste 100.000 de soldaţi. În ultimele decenii, Verdun a devenit un simbol al reconcilierii franco-germane. La Verdun    şi-au pierdut viaţa şi 2.746 de soldaţi români. Ei îşi dorm somnul de veci în 46 de amplasamente din regiune.

Bătăliile s-au purtat cu un armament nou, performant şi cu scopul precis de a ucide în masă. Războiul este considerat primul război industrializat al omenirii. O industrie terifiant de precisă, cu obiectivul unic de a secera vieţi. Fiecare armată şi-a folosit aviaţia ca un obiect de propagandă, datorită multor simboluri pe care aceasta le reprezintă. Avionul era considerat o formă a libertăţii de care soldaţii înrobiţi în tranşee trebuiau să-şi aducă aminte şi tot el reprezenta vârful de lance al tehnologiei vremii. Grenadele folosite de ambele tabere erau de mai multe feluri. S-au folosit de la grenade fumigene până la grenadele explozive şi grenadele cu schije de toate tipurile. Datorită acestora, se cunosc încă cel puţin două accesorii, inventate pentru a le contracara: masca de gaze şi casca metalică împotriva schijelor. Folosirea lor a emis greutăţi de ambele părţi, datorită sistemului de numărare şi aruncare. Mobilizarea fiind generală de ambele părţi, mulţi soldaţi nu ştiau să numere destul de repede sau se încurcau, declanşând explozia unei grenade în propria lor tabără.

Fără îndoială, cele mai folosite arme au fost piesele de artilerie. Au existat în toate calibrele şi formele posibile. De la calibrul 60 mm, folosit împotriva infanteriei la începutul războiului, până la giganticul tun Big Bertha, tunul uriaş folosit de germani în ultimii ani ai războiului pentru a bombarda Parisul, din spatele liniilor frontului. De la artileria folosită impotriva infanteriei şi până la cea folosită împotriva avioanelor şi a tancurilor. Avioanele au fost folosite destul de sporadic în bombardamente. Cea mai avansată armă creată şi folosită în acest război rămâne, totuşi, tancul. Inventat iniţial de Aliaţi şi, mai apoi, copiat de germani, tancul a fost arma care a pus capăt războiului de tranşee.

Tancul a fost folosit ca suport pentru infanterie. S-ar putea asemăna cu un scut mobil pentru soldaţii pe care-i apăra. Primul model a fost Matilda, creat de englezi. Acesta era dotat cu două mitraliere laterale, care aveau unicul scop de a oferi o oarece pază vehiculului, nu erau folosite pentru a ataca propriu-zis; pentru aceasta exista infanteria din spatele tancului. Mai târziu, a fost dotat şi cu un mic tun pentru atac. Francezii au fost, şi ei, rapizi în a-şi copia aliaţii, însă modelele lor s-au dovedit a fi ineficiente.

Henri-Philippe Petain

Ofiţer al armatei franceze, Petain a parcurs toate gradele militare, până la acela de general. În timpul primului război mondial, după ce a oprit înaintarea trupelor germane la Verdun, a devenit erou naţional. În 1917, a fost numit comandant suprem al armatei franceze, iar în anul următor a fost avansat la gradul de mareşal. Sub comanda sa, armatele franceze au luat parte la ofensiva finală victorioasă, condusă de mareşalul Ferdinand Foch, în 1918.

Petain a luptat în Maroc, în 1926, şi a devenit ministru de Război în 1934. În timpul celui de-al doilea război mondial, a condus guvernul de la Vichy. Guvernul său a fost unul extrem de autoritar, sprijinit de fasciştii francezi, care a emis o serie de legi antisemite. După invadarea Franţei de către Aliaţi în 1944, Petain a fost luat de nazişti în Germania. S-a întors de bună voie în Franţa, în 1945, pentru a răspunde acuzaţiei de trădare şi a fost condamnat la moarte. Preşedintele Charles de Gaulle i-a comutat pedeapsa în detenţie solitară, pe viaţă.

Petain a fost închis într-o fortăreaţă pe Insula d’Yeu, din largul coastei de vest a Franţei, unde şi-a petrecut ultimii ani de viaţă.

Erik von Falkenhaym

Apreciat de împăratul german Wilhelm al II-lea, generalul german a ocupat şi funcţia de ministru de Război, între anii 1913 şi 1915. Imediat după izbucnirea primului război mondial, Falkenhayn a fost numit şef al Marelui Stat Major al armatei germane. Din această postură, Falkenhaym a respins planul unei ofensive germane în Răsărit, plan susţinut de Hindenburg şi Ludendorff, din cauza „imensităţii spaţiului”, scopul său fiind acela de a obţine o victorie pe frontul de vest, prin „vlăguirea inamicului”.

În urma eşecului înregistrat în bătălia de la Verdun şi a uriaşelor pierderi umane suferite, a fost obligat să-i cedeze locul, la 29 august 1916, lui Hindenburg. Falkenhaym a fost numit comandant şef al forţelor germano-austriece care au atacat, în 1916, România, apoi, comandant în Palestina (1917-1918) şi Lituania (1918). În 1921, a publicat “Campania Armatei a II-a împotriva României”.