Vasile Timur Chiș - „Ruscova” - amprente monografice pe pânza vremii bilingve

O monografie este o „piedică în calea uitării”, a uitării de sine a unei comunități. Anul pe care tocmai l-am petrecut și isprăvit (ne)-a mai adus o bucurie istoriografică, respectiv cartea prolificului autor Vasile Timur Chiș - „Ruscova”, Editura „Huțulii”, Repedea, 2024. Minunata realizare se datorează, în egală măsură, autorului, domnului primar Ioan Turcin și Consiliului Local Ruscova, domnului Vasile Popovici - președintele Fundației Ucrainenilor Huțuli din România ș.a. De asemenea, încă de pe coperta a doua, ni se specifică faptul că „Acest proiect a fost realizat cu sprijinul financiar al Consiliului Județean Maramureș”, care se delimitează elegant precizând: „Conținutul acestui material nu reprezintă în mod obligatoriu poziția oficială a Consiliului Județean Maramureș”.

În acest context al reverențelor, insist să mai amintesc implicarea decisivă a tânărului consilier județean din zonă, domnul Adrian Vasile Vlad.

După mesajul elegant, de suflet și plin de recunoștință al domnului primar ing. Ioan Turcin, cartea ne îmbie, cu toată generozitatea, să ne delectăm cu aspectele pe care le presupune o lucrare de gen, o monografie deci, excelând în a ne surprinde cu date insolite, de natură să ne provoace, să ne stârnească toate curiozitățile privind Ruscova și oamenii săi; o comunitate de prestigiu a județului nostru, dar și în cadrul etnicilor ucraineni din Maramureș.

Desfășurată pe cuprinsul a 84 de pagini, având două coperte frumoase, lucrarea de față cuprinde 34 de instantanee definitorii pentru localitatea de referință; fiecare fiind „un ochi” dintr-un vitraliu de suflet, care privește atât în trecut - cu nostalgie, cât și în viitor - cu nădejde, fiind concepută în paradigma cronicilor istorice, cu idei referențiale, profunde.

Începând cum se cuvine, cu localizarea geografică a localității, fixată după ultimele standarde în domeniu, textul de față ne aruncă direct în „valurile” deslușirii etimologiei denumirii: „Numele localității Ruscova provine din hidronimul «Ruscova», respectiv de la vechea denumire «Orozviz» care este menționată încă din anul 1353 și care, tradusă, înseamnă «Apa Rusului», azi Valea Ruscova. Din anul 1411, localitatea este numită Ruscova” (p. 5).

Depășind problematica numelui, o următoare secvență denumită „Date despre istoricul localității Ruscova, ne lămurește că locuitorii Ruscovei provin istoric, sunt huțuli din Pocuția (Țara Huțulilor), veniți aici în prima jumătate a secolului al XIV-lea și pe care românii îi numeau cu aloetnonimul de „ruși”.

Învrednicindu-se de anumite preeminențe istorice, Ruscova a făcut parte, pe rând, din cnezatul de vale al Bogdăneștilor (14 mai 1353), a fost donată ca zestre nobilului Ioan Ivașcu, în anul 1371, înginerit în familia voievodală a lui Ioan de Rozavlea, pentru ca, la 1 mai 1390, să devină posesiunea voievozilor Balc, Drag și Ioan ș.a.

În acest context, autorul semnalează faptul că documentele medievale consemnează încă două așezări în zonă: Mohyar (1402) și Zpyn (1418), ulterior dispărute.

Un capitol aparte, demn de mai multă atenție din partea istoricilor, îl constituie relația familiei nobiliare de Dolha și de Petrova, cu Ruscova: la 17 februarie 1413, Georgiu de Dolha,  castelanul de Hust, o primește ca zestre, iar 50 de ani mai târziu, la 1466, Mihai de Dolha și de Ruscova (stabilit aici încă din 1450), deținea funcția de pretor al ierașului Sighet. Moșia Ruscovei a fost apoi motiv de dispute în chiar sânul familiei de Dolha și de Petrova, pe motiv că Gheorghe de Dolha a fost împiedicat să doneze surorii sale 100 de sesii iobăgești, în Botiza și Ruscova el neavând urmași pe linie masculină, pentru ca, la 1679, să apeleze la un tertip juridic,  vânzând o moară pe apa Ruscovei cu 30 de florini, fiind astfel consemnat și meșteșugul morăritului în localitate și în zonă.

Cu prudența istorică necesară, Vasile Timur Chiș ne mai sensibilizează cu atenția deosebită de care se bucura întreaga vale din partea Curții de la Viena, amintindu-ne că, la 1779, la Vișeul de Sus s-a organizat Districtul Erarial, care gestiona pădurile statului din mai multe comune, între care și Ruscova și că, în anul 1778, Ruscova a fost arondată Plasei Vișeu, care îl avea ca pretor pe Ioan Dunca de Șieu. Tot legat de păduri amintim și acțiunile ruscovenilor din luna mai a anului 1848 când, în contextul revoluției de la 1848-1849, aceștia au început a-și face dreptate singuri, tăind din pădurile statului, intrând pe pășunile comunale, dar și devastând prăvăliile din localitate (tot din spirit revoluționar!).

Într-o altă ordine de idei, este de amintit faptul că, în anul 1916, în plin război mondial (1914-1918), a început construcția căii ferate înguste, Leordina-Poienile de sub Munte, pentru necesitățile frontului, stabilizat în Munții Maramureșului de către armata germană, dar cu mâna de lucru a prizonierilor de război ruși.

În perioada interbelică (1919-1940), Ruscova a urmat ritmul de dezvoltare impus de statul român; astfel că, la 1934, avea 3188 de locuitori, iar comuna dispunea de următoarele facilități: primărie, poștă,  biserică greco-catolică, școală primară, sinagogă, prăvălii, mori ș.a. 

Tot din paginile minimonografiei recenzate, mai aflăm că, la sfârșitul celui de al Doilea lea Război Mondial, după intrarea trupelor Armatei Roșii în zonă din Ruscova, au plecat pe front peste 130 de voluntari (dobrovolți), unii dintre ei murind, iar acasă întorcându-se doar 45 de dobrovolți, la terminarea războiului.

În alt plan, la fel ca din toate celelalte localități etnice românești și rutene, armata horthistă a trimis la muncă forțată (munkasaszád) un număr remarcabil de locuitori, dintre care, din păcate, mulți nu s-au mai întors acasă.

Tot cu parcimonia impusă de numărul restrâns de pagini al cărții, autorul ne mai precizează că, în anul 1946, la Ruscova a luat ființă Uniunea Democrată Ucraineană, care și-a fixat ulterior sediul la Sighetu Marmației. De asemenea, în acest context controversat, din 1949 până în 1962, au avut loc acțiuni specifice de colectivizare a satului, întocmindu-se liste cu chiaburii locali și cu cotele aferente. Un episod de demnitate locală l-a constituit incendierea grajdului „Întovărășirii zootehnice”, în noaptea de 20-21 noiembrie 1958; din această cauză și altor gesturi de împotrivire, câțiva săteni au fost condamnați la ani grei de închisoare și de muncă silnică la Canal.

Tot din perioada comunistă, autorul Vasile Timur Chiș reține, cu respectul cuvenit, că la revoluția din 16-22 decembrie 1989, Ruscova a plătit tributul său de sânge: Vasile Godenca a murit la Sibiu, iar studentul Mihai Bumbar (Fedico) a fost rănit la Timișoara.

Într-o următoare secțiune a cărții, în oglindă și aproape inseparabil, ne sunt prezentate cultele ortodox și greco-catolic, în care s-a integrat majoritatea creștinilor ruscoveni. Sunt amintite, ca atare,  biserica de lemn de la 1516, cea de la 1740, cu hramul Sf. Nicolae, care a ars în jurul anului 1880,  pentru ca din anul 1778 să fie organizată Parohia Greco-catolică Ruscova. Un aspect firesc de conviețuire interetnică a fost și momentul când credincioșii din Parohia Greco-catolică Moisei Josani, printr-un gest profund creștinesc, în anul 1882 au donat biserica lor de lemn celor din Ruscova, pentru ca în anul 1897 să fie construite casa parohială și cea cantorală. Din anul 1936, biserica greco-catolică din Ruscova a trecut în jurisdicția Vicariatului General Special al Rutenilor, Districtul Ciscarpatin.

Una dintre paginile cele mai glorioase ale istoriei contemporane a Ruscovei este legată de biserica sa de piatră, construită în anii 1937-1938, iar după restaurări și renovări substanțiale, fiind resfințită la 2 septembrie 1979, în timpul preotului vrednic de amintire Pițura Ioan, de către Preasfinția Sa Arhimandrit Teofil Herineanu, când i s-a acordat și al doilea hram, cel de Sf. Ilie (2 august).

În alt plan, viața religioasă ortodoxă a trecut la o fază superioară prin punerea pietrei de temelie a unei biserici în cătunul Ruscova-Oblaz, la 6 octombrie 1992, de către același preot Pițura Ioan, iar din noiembrie 2008, așezământul religios a devenit monahal (mănăstire de călugări), cu hramul „Nașterea Sf. Ioan Botezătorul” (la 23 septembrie). Mănăstirea a avut până în prezent doi stareți: pe ieromonahul Antonie Rosuș, de la Mănăstirea Secu, din județul Neamț (2009-2013) și pe călugărul Ignatie Bocicorec, de la Mănăstirea „Izvorul Tămăduirii” din Petrova.

De asemenea, la 14 iulie 2014, a fost oficiată slujba de sfințire a noii biserici din centrul localității, cu hramurile „Sf. Prooroc Ilie” și „Sf. Ierarh Nicolae”. Construcția noului lăcaș impresionant a fost începută de către același preot paroh Ioan Pițura, la 17 iulie 2015, prin strămutarea a 60 de morminte, iar apoi continuate de către noul preot paroh dr. Ioan Iurcea.

Tot din paginile cărții de față mai aflăm că în Ruscova există o Biserică Creștină Adventistă de ziua a 7-a, precum și o Biserică Penticostală, care în anul 1994 și-a construit un nou lăcaș de cult în Ruscova-Oblaz, biserica ELIM.

De un spațiu generos din partea autorului a beneficiat și „Cultul mozaic”, care de la un singur evreu consemnat în anul 1661 - Koral Abraham, a ajuns la 1212 suflete, în anul 1936. Comunitatea și-a construit două sinagogi, dintre care una dăinuie și astăzi, vizavi de primărie. La fel ca peste tot în Maramureș, aflăm din paginile de față, că și evreii ruscoveni au fost, în general, mici comercianți, diverși meseriași și chiar agricultori.

Din sânul acestei comunități s-a ridicat primul lor rabin, Avraham Slom Katz, Avraham Fried - unul dintre liderii evreilor sioniști transilvăneni și, mai ales, prestigioasa familie a unui politician de frunte al Marii Britanii. La Ruscova, așadar, s-a născut Bernat Hecht (1916-1966),  care a emigrat în Anglia, în perioada interbelică; el a fost tatăl politicianului Michael Howard (Hecht), devenit baron de Haward din Lyupne, care a ajuns ministru, dar și președinte al Partidului Conservator din Marea Britanie.

Rânduri generoase și elogioase a dedicat autorul învățământului din localitate, cunoscut fiind faptul că din Ruscova s-au afirmat intelectuali de prestigiu ai Sighetului, ai Băii Mari, ai Clujului și chiar ai Bucureștiului. Prima școală din comună datează din anul 1787, cu 73 de copii, între 7 și 14 ani, dintre care 34 de băieți și 39 de fete. Învățământul ruscovean a urmat parcursul firesc al dezvoltării generale; primul învățător fiind Vasile Csabai, iar la 1806, din cei 1676 de locuitori, doar 117 știau carte. În anul 1811, în Ruscova funcționa Școala Sistematică, cu predare în limba ucraineană, iar în anul 1921, în timpul regimului românesc, în localitate erau 12 maghiari care beneficiau de școală în limba maternă.

Dacă în anul 1922 s-a edificat o școală nouă, cu o singură clasă, în 1948 s-a introdus limba ucraineană, ca limbă de predare; din anul școlar 1954-1955, la cererea părinților, s-a înființat câte o clasă pe nivel, cu predare în limba română, iar din anul școlar 1962-1963 tot procesul de predare-învățare s-a desfășurat în limba română. Actuala școală „mare” datează din anul 1978, când s-a inaugurat, cu opt săli de clasă, cărora li s-au alăturat, ulterior, încă șapte săli. În Ruscova a funcționat învățământ de zece clase, o Școală de Arte și Meserii (2006-2012), un Liceu Tehnologic (2012-2023); populația școlară este în scădere - de la 1099 de elevi, în anul 2000, la 436 de elevi în anul școlar 2024-2025, cu 41 de cadre didactice.

Între paginile monografice de față își găsesc locul și informații și despre Primăria comunei, al cărui sediu de azi a fost edificat între anii 1980-1983, în timpul primarului Paul Bumbar.  Galeria domnilor primari îi mai consemnează, între alții, pe Vasile Horvat (1971-1981), Paul Bumbar (1981-1983 și 1990-1992), Ioan Marchiș (1992-1996), Ioan Turcin (2008-prezent).

În localitate există multe proiecte de anvergură implementate, unele chiar cu statut de noutate pentru zonă. Între anii 1948-1970, a funcționat vechiul cămin cultural, iar astăzi există unul reabilitat, între anii 1970-1973, în care este și o bibliotecă comunală de referință.

Mai aflăm din paginile de față că în Ruscova sunt două cabinete medicale private și două farmacii. De asemenea, localitatea are poștă, CEC cu bancomat, precum și un ocol silvic, un târg comunal (joia), o spălătorie auto, precum și o pensiune turistică de top.

Lucrarea tratează populația și morfologia etno-socială a acesteia, fenomenul stabilirii ei în Banat, iar acum emigrația, în proporție îngrijorătoare, în Occident, mai cu seamă în Anglia, precum și strămutării acesteia în marile orașe ș.a.

Emoționante rămân, apoi, paginile despre sărbătorile religioase prăznuite pe stil vechi (calendarul iulian), despre tradițiile și obiceiurile specifice huțulilor, despre portul popular cu accente huțulești și cu aspecte de interferențe cu cel românesc ș.a.

Alte pagini, la fel de ispititoare, tratează subiecte precum toponimia (veche și cea actuală), suprafața teritorială, relieful, hidrografia, vegetația, flora și fauna comunei. Între altele, autorul ne vorbește implicat, ca un specialist, despre bulbucul de munte - ca o plantă rară, ocrotită ca monument al naturii, despre cele trei zone protejate, care cuprind și părți din teritoriul comunei, despre traseele turistice pe biciclete, care includ și Pensiunea Drahmirov, dar și podul afectat de inundațiile din 1970, de peste râul Vișeu ș.a.

Bibliografia (generală) întocmită de autor, din care s-a și citat în lucrare, este una foarte sugestivă pentru istoria Maramureșului, fiind o cheie necesară fiecărui tânăr ruscovean sau nu, care s-ar simți atras de subiect. De asemenea, remarc fotografiile deosebite din lucrare, speciale chiar, tabelele și statisticile complinitoare textului de referință.

Vasile Timur Chiș ne împărtășește, cu bucurie complicitară, aspecte considerate de către el ca fiind insolite, eliberându-le parcă în orizontul nostru de așteptări.