Vasile Lucaciu și Maramureșul Aspecte ale relațiilor dintre șișeșteni și maramureșeni (sfârșitul secolului al XIX-lea - 1943)

 În cuprinsul fizionomiei spiritual-religioase a unei localități, biserica a reprezentat și mai imaginează încă un perimetru bine delimitat atât pe axa verticală a timpului, cât și în planul orizontal al habitatului unei comunități religioase organizate. Dacă această aserțiune cvasibanală este în general valabilă, prin extrapolare ea este cardinală, în cazul localității Șișești, începând cu icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, numită și Maica românilor, din biserica veche.

Întregul demers întru națio­na­litate al românilor chioreni, dar și o parte dintre maramu­reșeni, a început să graviteze în jurul lăcașelor de cult din Șișești, luând amploare odată cu edificiul votiv, capodoperă a părintelui Vasile Lucaciu cu hramul „Pro S. Unione Omnium Romanorum” (Pentru Sfânta Unire a Tuturor Românilor) .
Punându-i-se piatra de temelie la 20 iunie 1886 și fiind inaugurată la 27 august 1890, dată la care i se va fixa și hramul (27 august al fiecărui an), fericitul lăcaș a fost destinat și a devenit la scurt timp nu numai o „nouă Romă” a greco-catolicilor din aceste părți, ci și o „Mecca a românismului”.
Clădită în stil bizantin, după modelul Bazilicii „Sf. Petru” din Roma, originala, insolita și inedita construcție a devenit un punct de atracție pentru românii nevoitori întru naționalitate, încă din clipa inaugurării ei (27 august 1890), eveniment la care au participat „cam vreo 15.000 de poporeni de prin Sălagiu, Sătmar, Chioar, Maramurăș, Ugocea, părțile ardelene, care toți se distingeau prin deosebitele porturi ale lor, unul mai pitoresc decât altul”.1
La o privire sumară a hărții nord-vestice a românismului acelor timpuri, vom observa că aceasta își avea trei puncte crucial-vitale de susținere: Bixad din Satu Mare, Șișești din Chioar și Moisei din Maramureș - locuri dragi românilor, unde cu ocazia hramurilor se realizau și adevărate întruniri națio­nale, manifestări întru Sfânta Unire (Națională), însă.
Legăturile dintre românii mara­mureșeni și sătmăreni au putut fi ocrotite și stimulate odată cu înființarea Episcopiei Greco-Catolice a Maramureșului  (1930) care cuprindea și Sătmarul.
În anul 1936, episcopul greco-catolic Alexandru Rusu, prin intermediul mai multor circulare, îi îndemna pe preoții, profesorii de religie și intelectualii maramureșeni, prin liste de subscripție publică, să contribuie la edificarea statuii lui Vasile Lucaciu din Satu Mare.

Documentele inedite descoperite în fondul „Protopopiatului greco-catolic Sighet”, fond arhivistic aflat în prelucrare la Muzeul Județean Maramureș Baia Mare, ne relevă atât un ierarh foarte responsabil față de memoria ilustrului înaintaș, cât și un stăpân drept, prezentând, într-un document, că intelectualii Sighetului sunt mai receptivi la astfel de inițiative, din păcate, decât preoții greco-catolici. Ca atare, printr-o telegramă expediată Protopopiatului Sighet, la 17.III.1936, ierarhul maramu­re­șean, în afară de faptul că
„urginta răspunsul privind con­tri­buția (la) Lucaciu”, solicita precizări privind recomandarea aces­teia de a se reține o sumă egală cu plata pentru o zi de muncă a preoților și profesorilor de religie, din salariul pe luna februarie și depunerea acesteia direct în contul Administrației Capitulare.
Răspunzând cu multă deferență sarcinii încredințate, protopopul Sighetului, Ștefan Pop, la 17 martie 1936, nota: „Excelentisime, Domnule Episcop, Preagrațios Părinte. În legătură cu grațiosul ordin telegrafic nr. 1981 și cel din 15 II, Nr. 1398 – 1936, cu umilință fiiească, vin a Vă raporta că încă cu 28 februarie am comunicat profesorilor de religie de la școala din Sighet ca să contribuiască cu salariul de 1 zi pentru monumentul Lucaciu. M.(ult) O.(noratul) Ioan Bârlea, de la școala normală și clarisimului Dr. Dumitru Pop, de la liceul de fete, au declarat că din salariul din februarie vor contribui,
i-am rugat ca sumele să le trimită direct Preaon.(oratei) Admi­nis­trații Capitulare. Primind salarul în 16 martie c.(urent) cred că au și trimis sumele donate”.2

Într-un alt document, semnat la 30 octombrie 1939, de către preotul paroh Petru Perșe din Budești, la capitolul „Momente mângâitoare”, cu care se deschide „Raportul despre starea religioasă morală din Parohia Budești”, cu vădită satis­facție, se precizează: „Colpoltajul cărților bune se face prin membrii Societății Mariane: Marinca Gheorghe și Cupcea Vasile. Acești doi membri adună banii și cu ocazia pelerinajelor de la Bixad, Moisei și Șișești, aduc cărți bune pentru săteni”3.

Începând cu toamna târzie a anului 1942, continuând cu iarna care a urmat, localitatea Budești din Ma­ramureșul istoric a trăit sub in­fluența haiducului Ion Tămaș, zis Părăscău, și a celor doi tovarăși ai săi: Ioan Tibil, zis Bițicli sau Bârbâncu și Ioan Bud, zis Miculăieș.
Refuzând să se predea autorităților horthiste ale vremii, angajând cu cenderii unguri confruntări armate, cei trei fugari terorizau oficiali­tățile ungurești de la Ocna Șuga­tag, precum și pe bogătașii din zonă, mai ales pe cei evrei. După oprirea distribuirii rațiilor alimentare și a petrolului, după arestarea a douăzeci de budeșteni, dintre care două persoane nu s-au mai întors din detenție, prin trădare, în ziua de 13 martie 1943, Ion Tămaș Părăscău a fost prins și împușcat mortal, iar ceilalți doi camarazi ai săi au scăpat cu fuga, pentru puțin timp, însă.

Pe fondul acestei stări represive la adresa românilor maramureșeni de pe cursul superior al Văii Cosăului, s-au înmulțit restricțiile privind „libertățile românilor”. Singura modalitate de manifestare a atitudinii lor antihorthiste a rămas tot cu ocazia sărbătorilor religioase la care participa mult popor. Așa s-a întâmplat și cu ocazia hramului de la Șișești de la începutul toamnei anului 1943 când, potrivit unui document semnat la 30 octombrie 1943, de către același osârdnic preot Petru Perșe, ocrotiți de praporii „Maicii Românilor” și ai Fiului Acesteia, Domnul Nostru Iisus Cristos, peste 300 de budeșteni au trecut munții în Șișești, animați de versurile pricesnelor, între care și celebra strofă:
„Nu ne lăsa Măicuță,

Să pierim pe cale
Căci noi suntem fiii
Lacrimilor Tale!”

În „Raportul despre starea religioasă morală”, întocmit pentru sinodul de toamnă, tot la subpunctul „Momente mângâietoare”, același preot nota: „Vrednic de amintit e numărul mărturisirilor de Paști, care în anul acesta a fost 1212 cazuri, față de anul trecut, prezintă un spor de 242 cazuri. Alt moment îmbucurător a fost cu ocazia pelerinajului de la 8 septembrie a.c. - Șișești, cu această ocazie, din parohia Budești, au plecat în procesiune, un număr de peste 300 credincioși” 4.
Dreptmăritori s-au dovedit a fi maramureșenii și la ceremonialul „funebral” al „popii Lucaciu”. Din partea județului au participat „Rev. D. V. J. Boroș”, precum și senatorul Emil Bran, preotul paroh din Dragomirești.
Din mărturisirile celor doi delegați oficiali, reporterul „Gazetei Mara­mură­șană” care s-a semnat cu pseudonimul de „Măranul”, din punctul meu de vedere fiind clar că a fost un ortodox din Sighet, poate chiar ziaristul Gheorghe Vornicu, în chiar editorialul din ziua de 8 decembrie 1922, acesta nota admirativ următoarele: „Cade-se cu adevărat să-l pomenim și noi maramureșenii, că știm de o jumătate de veac cât au preoțit la Șișești ne-au legat o adevărată dragoste față de el. Pe la sărbătorile din vară: la Sf. Petru și Pavel, Sf. Marie Mare și Sf. Maria Mică, prosesii cu mulțime de credincioși mergeau ca să audă cuvintele frumoase și să primească sfaturile înțelepte; dar mai ales să primească mângâere sufletească în biserica cea pompoasă zidită în stil bizantin cu cupolă măreață și închinată: «Unirii tuturor Românilor» - după cum se află scris pe frontispiciul ei” 5.
Fie și răsfoind și prezentând doar lapidar cele trei - patru documente de mai sus, se înțelege, poate, faptul  că între românii maramureșeni și cei chioreni și în treizeci-patruzeci au existat relații firești, fră­țești, iar din sufletul și inimile lor, răsfrânt peste Munții Gutâiului, se adăpa, curat și ocrotitor, curcubeul renașterii și unității naționale.



1.    GAZETA Maramurășană, nr. 135, Decembrie 1922

DR. VASILE LUCACIU
1852-1922


În 28 novembrie a.c. în vârsta de 71 de ani, în orașul Satu Mare, au trecut la vecinicie popa Lucaciu, după cum îi ziceau maramureșenii. Toate ziarele fără culoare de partid din întreg cuprinsul Românii-mari i-au dedicat articole în amintirea lui.
Cade-se cu adevărat să-i pomenim și noi, maramureșenii, căci timp de o jumătate de veac, cât au preoțit la Șișești, ne-au legat o adevărată dragoste față de el. Pe la sărbătorile din vară, la sfântul Petru și Pavel, Sfânta Maria Mare și Sfânta Maria Mică, prosesii cu o mulțime de credincioși neîncetat mergeau ca să audă cuvintele frumoase și să primească sfaturi înțelepte, dar mai ales să primească mângâere sufletească în biserica cea pompoasă, zidită în stil bizantin cu cupoli, măreață și închinată Unirii tuturor românilor, după cum se afla scris pe frotiscipial.
E cu neputință ca într-un mic articolaș nepretențios să-i pomenească barăm în parte viața și activitatea în timp de 50 de ani. Volume întregi va avea să scrie cine se va încumeta că-i scrie activitatea lui desvoltată.
Să-l privim ca luptător național. Îndată ce s-a reîntors din Roma unde au terminat teologia și filosofia la institutul de propaganda fiide se amestecă în vârtejul luptelor naționale. Împreună cu alții redactează memorandul și-l duce la Împăratul din Viena (1892) pentru  care fapt cu tovarășii săi este arestat și osândit la 5 ani închisoare (1894). A luptat ca deputat în parlamentul din Budapesta, pe la adunările poporale și în congregățiunile județene din Satul Mare. Cu izbucnirea răsboiului mondial, trece Carpații la patria mamă și îndeamnă cu cuvântul și cu scrisul ca să atace pe vrăjmașul milenar. Luând parte în dezastrul mare, se retrage și el în Moldova. Trece apoi în Rusia și îndeamnă să organizeze în legiuni, apoi trece în America ținând conferențe pentru România. Se reîntoarce în Europa și organizează în Italia legiunea română.
Toate aceste drumuri obositoare și pribegiile acestea îl înfrâng trupește, dar moare liniștit ca dreptul Simion din Sfânta Scriptură, văzându-și îndeplinit visul pentru a cărui realizare a luptat o viață întreagă!
Înmormântarea i s-a făcut pe cheltuelele statului. Pentru țară și tron au luptat, deci țara i-a astupat osemântele lui.
Din partea Maramurășului au fost Rev. D. vicar J. Boroș care a avut bunăvoința de ne-au dat informațiile cari urmează.
În 1 dec. seara, părăstas prin P. Sf. Trăian Episcopul Orăzii mari cu azistență. În 2 decembrie, demineața la 8 ore, liturghie funebrală pontificată de episcopul dr. Traian Valeriu Trențiu. După liturghie Prea Sf. Dr. Juliu  Hosszu episcopul Gherlei face panachida, după care ține un panegric admirabil. După el vorbește prim ministrul I.C. Brătianu, terminând așează distincția regală pe coștiug. Mai vorbesc: delegatul senatului; delegatul camerei; Dr. Ștefan Cicio Pop, trimisul partidului național și al Astrei, delegatul partidului poporului și Octavian Goga.
Terminându-se funerariile, defunctul este așezat pe carul funebral. Episcopul  J. Hosszu cu asistența și o mulțime imensă de iluștri bărbați preoți, oaspeți veniți din depărtări, corpul ofițeresc, popor, etc.  toți îl petrec pe jos la gară, de unde se transportează la Șișești.
La gara Satu Mare un tren special pentru miniștrii și delegații camerei și a senatului între cari și părintele senator E. Bran, care ne-au dat următoarele date.
Un alt tren improvizat a dus toate notabilitățile, mortul și cununile. Atât trenul ministerial, cât și care a dus mortul s-au oprit la toate gările spre Baia Sprie, așteptând la fiește care gară preotul îmbrăcat în odăjdii bisericești și poporul făcând rugăciunile cuvenite.
La Baia Sprie, mortul este așezat pe o sanie cu baldachin trasă de 6 boi, iar oaspeții sînt duși cale de 10 km cu 300 de sănii, până la Șișești. Mortul este așezat pe catafalc, cei prezenți vizitează modesta casă parochială de lemn, unde au trăit Părintele Lucaciu aproape o jumătate de veac.
În biserică unde este catafalcul se oficiază o panachindă din partea Episcopilor Frențiu și J. Hosszu și se cetește deslegarea din partea Sf. Sale Episcopul Frențiu. Apoi Episcopul J. Hosszu ține o cuvântare arătând meritele preotului repausal, care din truda sa proprie a zidit biserica măreață închinându-o ca și un profet: - Unirii tuturor românilor – În numele guvernului vorbește generalul Moșoiu, în numele Bucovinenilor, deputatul Marmeliuc; în numele Basarabiei dep. Pantea Gherman, în numele Ardealului dep. Gavril Tripon; în numele Asociațiilor culturale și a Ateneului Ion Ștean; în numele universităților Gheorghe Bran; în numele său, Iosif Moldovan; în urmă un țăran credincios din Șișești, în numele fiilor credincioși ai marelui preot Lucaciu, care i-a condus la pășunea cea adevărată o jumătate de veac.
În sfârșit osemintele sale s-au așezat în groapa săpată înaintea acelui altar, unde zilnic se ruga pentru poporenii săi și pentru neamul său întreg.
Odihnește-te în pace! Amintirea ta o vom păstra!
-    Măranul.

2.    Doina lui Lucaciu
„Cântă mierla prin păduri, of, of, of,
Robu-i Lucaciu la unguri
Pentru sfânta libertate
De care noi n-avem parte,
Pentru sfânta libertate
De care noi n-avem parte.
Nu fi mierlă supărată, of, of, of,
Nu-i robia ne-ncetată,
Vine dalba primăvară
Fi-va Lucaciu liber iară,
Vine dalba primăvară
Fi-va Lucaciu liber iară.
Nu suspina în zadar, of, of, of,
Du-mi-te pân-la Sătmar,
Unde-i Lucaciu la-nchisoare,
Nu vede nici cer, nici soare,
Unde-i Lucaciu la-nchisoare,
Nu vede nici cer, nici soare.
Vântul bate, frunza pică, of, of, of,
Inima mi se despică,
De durere și de chin
Că-i Lucaciu la Seghedin,
De durere și de chin
Că-i Lucaciu la Seghedin.
Seghedine, Seghedine, of, of, of,
Dumnezeu cum te mai ține?
Mureș, Tisa până când
Te mai ține pe pământ?
Mureș, Tisa până când
Te mai ține pe pământ?”
1893, George Bocu

3.    O pildă vrednică de urmat pentru generațiile tinere și cele ce vor mai veni.
-    Articol din „Viitorul”. –

Care Român nu l-a cunoscut? Cine nu știe lupta uriașă pe care aproape o jumătate de veac a dus-o pentru cauza națională?
Cine n-a auzit cât suferit-a el pentru aceasta?
O bucată de bronz, în care marele sculptor al naturei a săpat, cu o neîntrecută măestrie, semnele voinței și ale energiei: însușirile blândeței și ale bunătăței. Acesta era Vasile Lucaci.
Maiestatea patricianului, seninătatea consulului, impetuozitatea tribunului roman erau, într-o perfectă armonie, întrunite în frumoasa făptură a „Popei Lucaci”.
Când îl vedeai, nu se putea să nu te întorci și să nu privești îndelung; și să nu te întrebi cine o fi? Trebuie să fie un cineva, atât de expresivă și deosebită era figura lui.
Imagină ruptă din vechile efigii ale coloanelor romane, Vasile Lucaci era cel mai plastic document al originei noastre latine. Izvoare istorice, documente era de prisos să mai invoci spre a dovedi această origine.
Vasile Lucaci din tinerețe a fost și a rămas cel mai sublim și măreț simbol al unui vis, al visului nostru secular de „Unire și Întregire”.
Veșnic în acțiune, cu un singur țel și o unică preocupare „Întregirea Neamului”, pe Vasile Lucaci nu-l înspăimântau nici încovoiau amenințările vrăjmașilor; nu-l potoleau nici dezarmau mâinile dușmanilor.
Tăiat dintr-o bucată și ca fire și ca trup, Vasile Lucaci era cel mai aprig și mai vânjos purtător al drapelului revendicărilor noastre naționale.
Ca și falnicul stejar, pe care furtuna nici măcar nu-l apleacă, Vasile Lucaci este cea mai extraordinară pildă a tăriei, pe care ți-o dă credința în izbânda unei cauze.
Pentru Vasile Lucaci, cu sufletu-i mare, cu firea-i entuziastă și cu neîntrecuta-i și covârșitoarea-i iubire de neam, viața nu avea decât un singur rost: „Unirea Neamului” și el nu vedea în ea decât un singur scop: „Liberarea Românilor de sub jugul maghiar”.
Acestea erau, de altfel, sfintele taine, cu care se hrănia: acestea erau misterioasele izvoare, din care el își luă puterea.
Vasile Lucaci a trăit cu o credință și a văzut cu ochii izbânda ei.
A avut un vis și Dumnezeu l-a fericit să trăiască, spre a-l vedea realizat.
A murit în apoteoza, în care și figura lui va străluci, cu o lumină deosebită.
A trăit suferind, dar a murit zâmbind. Românismul întreg îi pronunță astăzi numele, cu venerație și recunoștință.
 Și dacă l-am apoteozat la moarte, în viață Vasile Lucaci a avut cele mai mari onoruri, ce se pot acorda unui român, a avut galoanele cele mai aurite și neperitoare ce i-au pus temnițele de la Seghedin, ura și batjocura maghiarilor.
Prin jertfă și suferință, el a pus în serviciul neamului tot entuziasmul sufletului său generos, toată bogăția minței sale alese și toată iubirea-i nemărginită de neam: dar a avut marele noroc să vadă încoronată cu laurii biruinței apriga-i muncă de aproape o jumătate de veac și să trăiască măcar o clipă în acea Românie mare, pe care atâta a visat-o și a dorit-o.
A murit fericit, pentru că a voit să fie fericit; și a fost fericit pentru că și-a făcut din ideal scopul vieții.
Tineretul să ia pildă.
Viața lui Vasile Lucaci să ne fie veșnică pildă a sacrificiului, ce datori suntem să facem pentru întărirea și înălțarea neamului și numele lui pe care-l vom pomeni cu venerație și recunoștință va rămânea de-a pururi scris cu strălucitoare litere de aur în cartea mare a romantismului.
Iar la locul de veșnică odihnă, până unde l-a petrecut, cu toate ce i se cuvenea, în frunte cu primul ministru al țării să fie de acum înainte pelerinajul pentru întărirea sufletelor tineretului, ca și pentru trainica noastră unire, pentru a cărei înfăptuire atâta suferit-a el.
Un gol a rămas prin plecarea pentru totdeauna din mijlocul nostru a lui Vasile Lucaci, dar o pildă s-a desprins, din care putem mai bine înțelege care trebuie să fie rostul unei vieți, când voim ca ea să fie frumoasă, cum frumoasă a fost aceea a lui Vasile Lucaci.
Faptele oamenilor mari, ce se duc din viață, nu pot decât să slujească drept pildă celor ce intră în viață.
Un popor și un neam nu trăiește și nu se înalță decât prin elita sa intelectuală și morală; și din această elită făcut-a parte și Vasile Lucaci, pe care îl plâng, dar îl și fericesc românii astăzi .

- N. G. POPOVICI
Senator de Muscel.
1922,  Dec. 8, București

1.    Cuvântarea d-lui Octavian Goga.

Profeții visurilor împlinite, ocrotitorii idealurilor realizate, generalii marilor izbânzi, de obicei pleacă discret din lume. Ei încarnează principiul luptei, prin ei cere cuvânt sbuciumul maselor anonime. Până în clipa biruinței, mulțimea e suspendată de privirea lor și-i urmează cu instinctul sigur al supunerei salvatoare. Ei pronunță cuvântul de ordine, ei dau semnalul de atac. Sosit odată timpul însă, nervii se destind, disciplina morală se atenuează, rândurile se sparg, ierarhia valorilor sufere o eclipsă trecătoare, arena e năpădită de figuranții și banchetul biruitorilor răsună zgomotos și profan. În acest val de beatitudine stearpă, marele chinuit nu e la locul lui, el se dă binișor la o parte și singurătatea creatoare îl învălue cu încetul. Pe la răspântii se strigă încă lozincele lui, praznicul e în toiu, dar comandantul e absent.
Dacă moartea îl cercetează în asemenea momente, se găsește părăsit și uitat, pentru că el s-a topit în eternitate deodată cu izbânda și de aceea plecarea lui e discretă și tristă ca un cântec de departe într-un amurg de toamnă.
Așa s-a dus din mijlocul nostru părintele Vasile Lucaciu, închizând în sicriul lui protestarea istoriei Ardealului românesc de-o jumătate de veac. Sunt oameni predestinați să centreze în sufletele lor aspirațiile publice, oameni-drapel, care se ivesc pe toate câmpurile de luptă aducând parcă de sus mistica flacără a credinței.
Sunt Tyrrteii Eladei, prooroci, cum le zice Vechiul Testament, eroi cum îi numește Carlyle. Ființa lor este un rezumativ al societății, o concretizare a operei. V. Lucaciu a fost zidit din acest rar aluat. Frământarea politică a românismului încătușat sub Habsburgi de prin anii 80 ai veacului trecut și până la unire, se confundă cu zbuciumul lui personal. În această vreme, ori unde a fost Ardealul luptător, ori unde s-au afirmat drepturile lui de existență, fie că s-au răscolit valurile sentimentului popular, dincolo și dincoace de Carpați, fie că s-au strigat adevărurile în fața dușmanului sau în obrazul umanității, - ori unde a fost risipire de energie, ori unde au fost suferințe pentru neam, pretutindeni înseamnă că așa a vrut să fie acest popă din Șișești, mândru ca un senator roman și frumos ca un cardinal de pe vremea renașterei italiene.
V. Lucaciu – ca structură sufletească și moștenire intelectuală e continuatorul direct al treimei noastre din veacul al XVIII-lea. Trimis din Ardeal în ucenicie pe malurile Tibrului se întoarce acasă în suflet cu splendorile Romei. Ca și P. Maior, Samuil Clain și Șincai, părinții redeșteptării noastre, tânărul vlăstar de la Baia Mare, sub adăpostul acelorași ziduri de la „Propaganda Fide”, sub acelaș cer clasic al anticului Lațiu, și-a împletit concepția de viață sub impulsurile monumentalității romane reînviate de strălucirea Vaticanului. De aici, de sub arcurile de triumf, de sub coloanele de marmură ale Coloseului, de sub cupola de la Lateran, din simfonia de culori ale stampelor lui Rafael, din retorica amvonului de la San-Pietro și din toată vâltoarea resorgimentului italian, din care se resimțeau încă pronunciamentele lui Mazzini și gesturile largi ale lui Garibaldi, din lumea aceasta de spectri luminoși și sugestiuni mărețe, s-a înfiripat catehismul fanatic al acestui preot, care avea ca supremă dogmă latinitatea. Acest crez i-a dat arsenalul de gândire, scutul de apărare și ținta de luptă.
Temperamentul pasionat, plămădit din sănătatea robustă a țăranilor noștri, optimist și păstrând până la bătrânețe sub sprâncenile arcuite picăturile de lumină ale unui romantism tineresc, el preconiza acțiunea și nu se putea închide în contemplația unei chilii mănăstirești. Revărsările lui energice cutropitoare se cereau la larg, în fața mulțimei cu mii de capete. V. Lucaciu a adus deci pe tărâmul politicei militante patrimoniul de simțire de la Roma. Latinitatea și-a găsit în el pe vijeliosul tribun, ideia națională pe agitatorul impecabil. Ce spectacol de măreție epică, svârcolirea lui de 40 de ani pentru desrobirea unui colț de omenire! A fost idolul adunărilor populare pe care le sguduia avântul lui de retor ca un torent de lavă aprinsă: a fost locatarul închisorilor din Vaț și Seghedin pe urma Memorandului de la Viena, a făcut să tresară cinismul parlamentului unguresc, a stors lacrimi la cetățenii din Ploiești acum un sfert de veac. S-a cheltuit, s-a risipit pe toate cărările, neatingând nici o deșertăciune cu haina lui simplă de popă de la țară, negăsindu-și altă răsplată decât dragostea furtunoasă a mulțimei, care l-a încununat cu aureola legendei și l-a trecut în doine, ca pe eroii baladelor populare.
Părintele Lucaciu  a crescut așa pe fiecare zi confundându-și rostul lui cu țara robită. De pretutindeni, din mijlocul vârtejului de unde se urca profilul lui de vultur, ochii catifelați priviau departe spre Columna lui Traian și glasul lui plin de sonorități de clopot, pios ca o rugăciune sau tunător ca o răzvrătire, rostea Crezul iluminat prins în curatele și stângacele versuri românești:
„Mama Roma cea bătrână
Mi-a pus arma asta-n mână.”
A sosit în sfârșit ziua când drama s-a apropiat de punctul culminant. Visul milenar fulgera în conștiința neamului nostru, continentul se încleștase în uriașa lui încăerare ca la judecata din urmă de pe păreții Capelei Sixtine. Părintele Vasile Lucaciu în acele zile și-a înțeles chemarea de profet, dându-și seama că îndrumătorii unui neam în vremuri de grea cumpănă trebuie să treacă examenul moral. Și-a părăsit deci casa de la Șișești, s-a scuturat de obezile tăcerii prudente și luând toiagul pribegiei în mână, luptătorul Ardealului s-a ivit ca o furtună în capitala României, acolo de unde trebuia să lovească spada liberatoare.
În această perioadă, părintele Lucaciu a îndeplinit cea mai înaltă misiune politică a vieții sale, având rolul de factor determinant al ideii care trebuia să aprindă flacăra războiului de dezrobire, dar salvând în același timp pe seama umanității și demnitatea românismului din Ardeal.
Din cele dintâi zile ale toamnei 1914, neastâmpărul rodnic al acestui bătrân s-a dezlănțuit în fierbere fără răgaz. În fruntea Ligei de la București, care devenise un minister al conștiinței naționale întrunind toate căpeteniile țării, alături de N. Filipescu, în ale cărui cuvinte de granit se săpau adevărurile de rasă ale vechilor boieri români, alături de Delavrancea, trubadurul înviforat al cântecului nostru de biruință, alături de fermecătorul verb al lui Take Ionescu și împletiturile de fulgere ale dlui N. Iorga, părintele Vasile Lucaciu aducea prestigiul suferinței și încercările de proroc din Biblie, acele vibrațiuni metalice, care se prăvăleau în suflete ca o zuruitură de lanțuri.
Această biciuire a sufletului românesc de la un capăt la altul al țărei, necontenit vreme de doi ani de zile, acest curs pripit de pedagogie națională, care a împlinit multe lacune de conștiință și a resuscitat instincte adormite, ne-a dat răsboiul.
Istoriograful de mâne va descifra din vălmășagul marilor frământări rolul mortului de azi.  
Răsboiul însuși l-a așezat pe tribunul de ieri într-o nouă postură de apărare: moșneagul a apucat drumul străinătăței să strige Occidentului protestarea noastră.
El a răscolit atenția publică în America, a organizat legiuni de voluntari în Italia, a ținut conferențe în Elveția, a răspândit broșuri și a raliat pretutindeni lumea în jurul cauzei românești.
La Paris când se țeseau firele congresului de pace, figura lui vioaie era revărsată de o lumină nouă.
Latinitatea biruise și fruntea largă a acestui mag călător îmi aduc aminte, pe urma unei cuvântări a italianului Ferrero; - primise parcă un joc de lumini necunoscute încă. Era în frenezia triumfului, sorbia nectar de simpozionul idealului împlinit și buzele i se strângeau într-o linie dârză de pretor greco-roman, smuls parcă dintr-un baso-relief din arcul de triumf al lui Titus Vespaslanus. O ceată de diplomați străini priviau cu admirație făptura lui, care era cea mai perfectă legitimație a descendenței noastre, și când un American l-a întrebat dacă și Ardealul gândește la fel cu noi, părintele Lucaci i-a răspuns cu o demnitate calmă:
„Fiți liniștit domnul meu, acolo unde sunt eu, acolo bate inima Ardealului”.
Avea atât de multă dreptate!
După biruință, întors acasă, cu lacrimi în ochi, uitându-se împrejur în lumea nouă și în rolul cetelor recente de naționaliști neofiți, bătrânul schiță un zâmbet de indulgență. V. Lucaciu nu avea nimic de cerut; îl răsplătise D-zeu în visul lui, și-i era de-ajuns.
Concepția lui politică însă păstra aceeași linie dreaptă. El, marele dărâmător de hotare, cerea topirea granițelor sufletești, doria plivirea grabnică a buruienilor din trecut, pentru deplina consolidare a acestei țări, pe care inima lui largă se obișnuia de mult s-o iubească deopotrivă.
În plină acțiune l-a țintuit boala pe patul de suferință. A fost o agonie lungă,  o pulberizare lentă spre neant. Din toate părțile strigă chiotul energiilor desrobite de el, în vreme ce moartea lui se depăna discretă ca un psalm în surdină. Vasile Lucaciu muria sărac într-o suburbie din Satu-Mare și când l-am văzut astă vară într-o căsuță strâmtă – nu mai era decât craterul unui vulcan stins, de sub pleoape abia mijeau ultimile licăriri de jăratec.
Astăzi cărbunele s-a stins, ochii părintelui s-au închis pe veci.
Pleacă dintre noi cel din urmă – romantic – reprezentantul perioadei eroice din politica Ardealului – lăsând generației de azi moștenire imaginea lui luminoasă – darul cel mai trebuincios într-o vreme copleșită de o concepție prea pozitivă.
Toate steagurile se pleacă în fața acestui sicriu, asupra căruia, în numele Ardelenilor cu care ai pribegit ieri pe drumul idealului, Părinte Vasile, eu, smerit ucenic arunc astăzi un bulgăr de țărână.

Note:

1. Biserica S. Unirii Tuturor Românilor, adică Mănăstirea Maicei Românilor în Sișești, schițe istorice și dare de seamă, Baia Mare, 1892, p. 4; V. Achim, A. Solocan, Dr. Vasile Lucaciu - luptător pentru drepturile românilor și Unirea Transilvaniei cu România, Muzeul Județean Maramureș, Baia Mare, 1968, p. 26.
2. Muzeul Județean Maramureș, Baia Mare, Fond Protopopiatul greco-catolic Sighet.
3. Ibidem.
4. Ibidem.
5. Măranul, Dr. Vasile Lucaciu (1852 - 1922), în Gazeta Maramurășană, anul III, nr. 135, Sighet,
8 decembrie 1922, p. 1.