Vameşul picturii postimpresioniste

Henri-Julien-Félix-Rousseau (cunoscut ca “Le Douanier” (Vameşul) s-a născut, la 21 mai 1844 într-un mic orăşel din nordul Franţei, Laval. A fost unul dintre pictorii francezi postimpresionişti. Henri Rousseau a trăit două existenţe diferite: într-una a fost vameş la Vama Rutieră din Paris, iar în cealaltă, începând de la vârsta de 41 de ani, a fost pictor.

Mulţumită excepţionalei sale voinţe, a devenit unul din cei mai mari pictori ai epocii sale. Henri Rousseau a opus impresionismului arta naivă, cu care, în scurtă vreme, a creat o adevărată şcoală de pictură.

Creaţia sa depăşeşte însă mult graniţele artei naive, stilul său se caracterizează prin originalitate, modernism, fantezie şi visare, valorile artei sale fiind de timpuriu recunoscute de Robert Delaunay şi Pablo Picasso. În timpul vieţii nu a cunoscut gloria, a trăit anevoie din pictură, dar geniul acestui pictor neoprimitiv, precum şi faptul că şi-a depăşit cu mult epoca au fost apreciate în întreg cursul secolului al XX-lea. 

Născut în 21 mai 1844, la Laval, Henri Rousseau a fost fiul unui fierar. Mama lui a fost fiica unui fost ofiţer în armata lui Napoleon Bonaparte. Din cauza situaţiei materiale precare a părinţilor săi, Rousseau a fost nevoit, la început, să aleagă o cu totul altă carieră decât aceea pentru care l-a predestinat dragostea faţă de artă. Aşa începe prezentarea pe care Henri Rousseau însuşi a redactat-o cu privire la biografia sa.

În ciuda poziţiei lor sociale modeste, părinţii l-au dat pe Henri la şcoala generală şi apoi la gimnaziu, pe care până la urmă l-a întrerupt. Cu toate că a manifestat atracţie şi talent pentru artă, muzică şi poezie, a fost obligat să se angajeze contabil la un birou de avocatură, dar, după ce a înstrăinat o sumă de bani, a fost dat afară din serviciu. O altă variantă vorbeşte despre furtul unor timbre şi nu a unei sume de bani din cadrul firmei.Pentru a scăpa de o condamnare judecătorească, s-a angajat, în 1864, în armată, cu un contract pe şapte ani. Regimentul său a staţionat în diverse oraşe din Franţa şi nu a luat parte la operaţiuni în afara graniţelor ţării. Legenda despre participarea la o campanie militară în Mexic a fost pusă în circulaţie, mai târziu, de către poetul Guillaume Apollinaire, dar nu a fost contestată de pictor. În fapt, Henri Rousseau a fost clarinetist în regimentul în care s-a înrolat.

După moartea tatălui său, în 1868, Henri Rousseau a fost scutit de serviciul militar ca unic susţinător al familiei. În 1871, Henri Rousseau a devenit funcţionar la Oficiul Vamal din Paris şi, în timpul liber, a început să picteze. În 1885 a închiriat un atelier.

Henri Rousseau s-a căsătorit cu Clemence, cu care a avut şase copii, dar numai o fiică a trăit mai mult. Naivitatea lui Rousseau era, evident, mimată, nu era un naiv, ci un om care îşi căuta un drum. Primele portrete realizate de artist (ucenicia sa fiind puţin cunoscută), au fost ale soţiei, Clemence şi ale prietenului Jarry. Din păcate, Jarry, într-un acces de furie, a distrus portretul. Totuşi, Rousseau a avut câţiva îndrumători care l-au introdus în lumea artelor plastice – Clement şi Gerome, cel de-al doilea fiind preocupat de peisaje exotice, ceea ce a influenţat drumul lui Rousseau în cariera de artist.

Pictorul Paul Signac, care a remarcat lucrările lui Rousseau, l-a invitat în 1886 să expună patru tablouri la o expoziţie a artiştilor protestatari. Pictorul Pierre Puvis de Chavanne a lăudat talentul artistului în folosirea culorilor, publicul însă i-a luat în râs tablourile expuse, considerând că ele ar putea fi pictate tot la fel de bine şi de un copil! Henri Rousseau a fost ridiculizat şi de marii critici de artă ai vremii.

În decembrie 1889, Rousseau s-a pensionat anticipat, a primit însă o sumă foarte modestă, astfel că, pentru a supravieţui, a fost nevoit să vândă la preţuri ridicole tablourile realizate.

În anul următor, Henri Rousseau a expus la Salonul Independenţilor tabloul intitulat Războiul, care a fost remarcat de scriitorul Alfred Jarry, originar tot din Laval. Jarry s-a împrietenit cu Henri Rousseau şi l-a poreclit Le Douanier (Vameşul). În 1895, Rousseau s-a mutat în cartierul parizian Montparnasse, pe malul stâng al Senei, care va deveni locul preferat de întâlnire a avangardei intelectuale şi artistice.

Începând din 1902, Henri Rousseau a predat în fiecare dimineaţă de duminică lecţii gratuite de acuarelă şi pastel, precum şi de pictură pe ceramică şi porţelan. Din această perioadă datează tabloul Furtună în junglă (1891), prima sa lucrare cu această temă. Cariera sa artistică evoluează, şi în 1903, participă la expoziţia Salonului Independenţilor. Acolo s-a întâlnit cu pictorul Robert Delaunay, iar Alfred Jarry l-a prezentat poetului Guillaume Apollinaire. Prima pictură având ca subiect jungla, a fost realizată în 1891, dar ideea a început să-l atragă tot mai mult din 1904-1905.

De aici încolo, pentru Rousseau a început o viaţă nouă, prietenii tratându-l ca pe un geniu. Pablo Picasso, care cumpărase de la un anticar tabloul său intitulat Portret de femeie, a organizat în 1908, în onoarea lui, un banchet celebru, la reşedinţa sa din Bateau-Lavoir, cu participarea lui Guillaume Apollinaire, care i-a dedicat o poezie, a pictorilor Georges Braque, André Derain şi Marie Laurencin, apoi poetul Max Jacob, scriitorul André Salomon şi scriitoarea americană Gertrude Stein.

Vameşul primea cu plăcere vizitatori în atelierul său. Colecţionarul german, Wilhelm Uhde, l-a vizitat cu regularitate, de altfel el a fost primul care a scris în 1911 o carte despre Rousseau. În 1907 a pictat pânza intitulată “Îmblânzitoarea de şerpi”, inspirată de povestirile mamei pictorului Robert Delaunay asupra călătoriei sale în India. A început pictarea unei serii de tablouri cu vegetaţia luxuriantă din pădurile virgine.

În tabloul Cal atacat de un jaguar (1910), pictorul a folosit douăzeci şi două de nuanţe de verde, cum îi spunea Rousseau cu mândrie criticului italian Ardengo Soffici. Tabloul a fost cumpărat de negustorul de artă Ambroise Vollard, pentru o sumă ridicolă, cu puţin înainte de moartea artistului. 

În 1910, Rousseau şi-a prezentat tabloul intitulat Visul la cea de-a 26-a expoziţie a Salonului Independenţilor, una din ultimele sale creaţii, considerat ca fiind testamentul său artistic. Jungla deasă este aici mai puţin impenetrabilă decât în alte tablouri, prin vegetaţia dispusă etajat umblă două animale de pradă, maimuţele sar de pe un copac pe altul, în timp ce muzicantul de culoare cântă la flaut. Pe crengi stau păsări viu colorate, zeiţa Venus îşi priveşte visul căruia florile îi adaugă prezenţa lor senzuală.

În drum spre o altă lume, Rousseau a lăsat moştenire o viziune paradisiacă şi pretimpuriu suprarealistă. André Breton constata câţiva ani mai târziu: „Sunt aproape gata să cred că această pânză uriaşă include în sine întreaga poezie şi geneza misterioasă a epocii noastre. Nici o altă imagine nu mi-a trezit acest sentiment al sacralităţii”.

Viaţa are tot mai multe clipe fermecătoare, dar artistul suferă din cauza unei plăgi la picior. Rana s-a infectat şi Rousseau a murit în urma cangrenei la 10 septembrie 1910, în spitalul Necker din Paris. Cu toată recunoaşterea târzie a valorii operelor sale, Henri Rousseau a murit sărac.

Părintele artei naive

În 1886, Henri Rousseau a expus la Salonul Independenţilor din Paris, principala lucrare fiind „O seară de carnaval” de dimensiuni mai mari. Rousseau a cunoscut o viaţă grea, cu multe neajunsuri materiale, prima soţie i-a murit şi a fost obligat să predea lecţii de pictură, muzică şi pictură.

Critica a început să-i dea atenţie târziu. Fantezia sa era debordantă, a scris şi o piesă de teatru, care nu a fost pusă în scenă. În 1905, a expus la Salonul de Toamnă, alături de Matisse, Cezanne şi Braque. Leul înfometat, O ţigancă nomadă, au cucerit interesul multor artişti şi colecţionari. A murit în 1910, în plină glorie, dar fără să aibă o situaţie materială bună. Mormântul său se află în localitatea de baştină, Laval. Clădirea Vămii, Peisaj cu turmă de vite, Plimbare prin pădure, Transatlantic pe timp de furtună, Fabrica de scaune, Malurile Senei, Copilul cu păpuşa, Scene de junglă, Scene pariziene, Natură moartă, Aparate de zbor, Portretul lui Pierre Loti, „Nunta”, „Furtună tropicală cu tigru”, tapiseria Cal atacat de un jaguar, Războiul, Autoportret, Îmblânzitoarea de şerpi, Şareta jupânului Juniet îl plasează pe „naivul” Henri Rousseau în galeria marilor artişti şi părinte al artei numite convenţional „naive”.

Admirat de artiştii sfârşitului de secol (Pablo Picasso, Robert Delaunay, Wassily Kandinsky, Constantin Brâncuşi), Henri Rousseau este totuşi greu de încadrat în modernism. În 1918, Amedee Ozenfant şi C.E.Jeanneret au mărturist că nu este nevoie să îl includă în acest curent, fiindcă este absolut evident că arta lui este tradiţională. O perspectivă asemănătoare avea şi Ribemont Dessaignes, un adept al dadaismului.

Postimpresionismul este un termen general care se referă la un ansamblu de stiluri şi curente artistice, care s-au dezvoltat în Franţa în perioada cuprinsă aproximativ între anii 1880 şi 1910, după perioada de apogeu a impresionismului. Termenul a fost folosit pentru prima oară în 1910 de criticul de artă englez Roger Fry, care a organizat pentru Galeriile Grafton din Londra o expoziţie cu opere ale pictorilor francezi moderni intitulată Manet and Post-Impressionism. În afară de tablouri ale lui Manet, mai erau expuse opere ale lui Paul Cézanne, Vincent van Gogh şi Paul Gauguin.

Printre postimpresionişti se mai numără şi Henri de Toulouse-Lautrec, Georges Seurat, Odilon Redon, Henri Rousseau “le Douanier”, Georges Dufrénoy, Şcoala de la Pont-Aven (Émile Bernard, Charles Filiger, Henry Moret, Ernest de Chamaillard, la care se alătură în 1885 şi Paul Gauguin), precum şi artiştii aparţinând grupului Les Nabis (Paul Sérusier, Maurice Denis, Pierre Bonnard, Félix Vallotton, Édouard Vuillard).

Istoricul de artă englez John Rewald distinge două perioade: „De la Van Gogh la Gauguin” şi „De la Gauguin la Matisse”. Nu există o delimitare precisă de pictura impresionistă, termenul indică mai degrabă o perioadă istorică, unii artişti, în special Cézanne, făcând trecerea insesizabilă de la o perioadă la alta.