Valahii – stăpânii Muntelui Athos

 Călugării Muntelui Athos, într-un document de la începutul secolului al XII-lea, își arată disperarea după ce 300 de familii de valahi au plecat de pe Muntele Sfânt. Ei își aminteau de hrana îmbelșugată  pe care le-o aduceau valahii drept binecuvântare mănăstirilor. Urmează o poveste spectaculoasă despre binele dar și răul făcut de strămoșii românilor pe Muntele Athos.

Pentru a ajunge în miezul subiectului despre legătura valahilor cu Muntele Athos, va trebui să lămurim două aspecte istorice. Primul este legat de existența valahilor care reprezintă seminția românească constituită în secolele V-VII din populația daco-romană. Începând cu secolul al IX-lea, pe valahi, strămoșii românilor, îi întâlnim în documente ca și mari crescători de turme de oi care practicau transhumanța, aveau o libertate de a stăpâni munții, nu plăteau dări către stat, în schimb aduceau ajutoare mănăstirilor din zona unde-și aveau așezate stânele.

Valahii sunt amintiți în nordul Greciei, în jurul orașului Salonic și Tesalia, la poalele munților Pindului. De asemenea în Macedonia, cu numele de „macedoromâni”, în Istria, în Nordul Italiei, în Croația, în Bosnia Herțegovina, în Muntenegru, în Serbia și Bulgaria, iar dincolo de spațiul dintre Carpați și Dunăre, valahii urcă cu turmele de oi în Galiția (actuala Ucraină), în Podolia (regiune din Polonia), Moravia (în Cehia), Slovacia și până la izvoarele Vistulei în Polonia și poalele Munților Tatra. Un istoric polonez, Slavomir Lukacek, într-o lucrare publicată în perioada interbelică la Paris, susține că în secolul al XIV-lea, în Polonia Mică, erau 300 de sate de valahi.

Despre ideea că la baza mai multor popoare europene a stat neamul valahilor, la primul Congres al raselor umane ținut în 1911 la Londra, memorandistul Vasile Lucaciu avea să declare: „am venit aici să vă vorbesc despre un popor crescător de animale care a pendulat cu turmele din munții Balcani în Carpații nordici. Este o rasă umană demnă de tot respectul altor popoare”.

Întorcându-ne la istoria Muntelui Athos, trebuie să pornim de la o legendă care se regăsește și în Iliada lui Homer, anume că Athos, un gigant care provenea din Tracia, se luptă cu zeul Poseidon și aruncă împotriva acestuia un bolovan uriaș care a ieșit din mare și care astăzi îi poartă numele. Deci Muntele Athos este un stat monastic, este un Vatican al ortodoxiei, așezat pe o suprafață de 335 km pătrați, care are în centru muntele cu înălțimea de 2033 m, iar poalele muntelui este o peninsulă de 60 km lungime și lată de 12 km, scăldată de apele Mării Egee. Capitala acestui stat monastic este Karies. În Evul Mediu, erau 300 de mănăstiri pe Muntele Sfânt, iar astăzi mai sunt 20 de mănăstiri și 12 schituri, care adăpostesc în jur de 1800 de călugări.

Pe vremea când valahii stăpâneau Muntele Athos, în secolele XI-XII, erau consemnați în jur de 40 de mii de călugări. În secolul al X-lea, împăratul Constantin Ducas, în anul 1060, a reconfirmat anatomia Athosului și a oprit accesul femeilor, copiilor, eunucilor și animalelor de sex feminin în această zonă. Documentele vorbesc despre un Athos stăpânit de invazia păstorilor valahi, a piraților și a cavalerilor cruciați.

După cucerirea vremelnică a Bizanțului de către latini, în 1204, Muntele Athos ajunge sub autoritatea bisericească a episcopului latin de Salonic. Împăratul româno-bulgar Ioan Asan II, în anul 1234, rupe orice legătură cu Biserica Romei și Athosul reintră sub jurisdicția patriarhului de Târnovo. În 1276, papistașii pornesc să cucerească Muntele Athos și, în această încăierare, sunt uciși foarte mulți călugări. În 1307, un atac al mercenarilor din Catalonia reduce numărul mănăstirilor de la 300 la 100. În 1430, Muntele Athos intră sub stăpânirea Imperiului Otoman. Iar, cu toate acestea, sultanii dau o lege prin care niciun musulman nu are dreptul să calce acolo, cu excepția unui agă care avea atrtibuții de diplomat.

Între secolele al XV-lea și începutul secolului al XX-lea, românii au fost generoșii binefăcători ai Grădinii Maicii Domnului, după cum este numit Muntele Athos. Românii din Moldova și Țara Românească au donat, de-a lungul timpului,  mănăstirilor din Athos sume adunate din sate întregi, moșii întinse, țarini, mori, podgorii și vămi. În anul 1822, Muntele Athos este ocupat din nou de către turci, până în 1912, când pe Munte vine armată țaristă să elibereze mănăstirile.

Prima lovitură o primesc mănăstirile de pe Muntele Athos în 1863, când multe din averile de aici sunt secularizare. Cu toate acestea, statul monastic de pe Muntele Athos, la Congresul de Pace de la Berlin din 1878, devine un subiect de Drept internațional, adică multe dintre drepturile călugărilor sunt recunoscute printr-un act internațional. Călugării de pe Muntele Athos, încă din vechime, practicau viticultura. Este suficient să ne amintim că la Mănăstirea Vatoped, în timpul Primului Război Mondial, în 1916, 250 de tone de struguri au fost transformate în vin, pe care soldații armatelor ocupante (francezii și rușii) l-au consumat până la sfârșitul războiului).

Timp de 100 de ani, în Muntele Athos a existat o Universitate teologică de mare prestigiu european (1712-1820). În epoca medievală, de mai multe ori, au fost arse obiecte de artă, biblioteci și mari valori existente în mănăstirile de pe Muntele Athos. Și, cu toate acestea, Muntele Athos rămâne un tezaur de spiritualitate, artă și cultură în întreaga lume.

În timpul împăratului Alexios Comneanul (1081-1118), comunitatea de valahi din Muntele Athos este obligată să părăsească acest spațiu cu toate turmele lor. Asta deoarece, cu toată interdicția prezenței femeilor pe insulă, călugării tineri au fost seduși de către femei valahe, deghizate în păstori. Valahii „aveau cu dânșii femeile lor îmbrăcate în straie bărbătești, ca păstori. Pășteau turmele, slujeau mănăstirilor, aduceau călugărilor brânză, lapte și stofe, făceau pâine în paraclisele mănăstirilor și erau foarte îndrăgiți de monahi, dar faptele rușinoase săvârșite de ei nu pot fi nici povestite, nici auzite”, apare într-un Codice vechi din secolul al XV-lea.

Patriarhul Constantinopolului Nicolae ia hotărârea să înlăture turmele și pe valahii din Sfântul Munte pentru a îndepărta „urgia vătămătoare” ce s-a abătut asupra călugărilor. „Putem vedea atunci ceva grozav și vrednic de multe lacrimi: mergeau sihaștrii plângând la stareț și se jeluiau că, de acum înainte, nu vor mai avea viață și nici liniște, deoarece îi alungă pe valahi cu turmele lor”.  Interesant este că pe unul dintre ciobanii menționați în document îl cheamă Stan, iar pe altul Radu lui Păducel, nume curat românești. Documentul continuă cu aceste jeluiri ale călugărilor, pentru că acum se produc dezbinări, întâlniri tainice, peregrinări dintr-un loc în altul și ajung până la patriarh și îi spun acestuia că li s-au umplut inimile de durere după plecarea valahilor de pe Muntele Athos.

În ultima parte a documentului stă scris „numărul valahilor nu a putut fi cunoscut de către monahi, pentru că ei trăiau în cătune și păreau o mulțime fără sfârșit. Sihastrul dintr-o mănăstire, împreună cu egumenul, dorește să plece împreună cu toți valahii, prietenii lor. Puteai vedea cum sfintele și de Dumnezeu păzitele mănăstiri rămâneau să fie supravegheate de bătrâni șchiopi și fără vedere”.

În concluzie, putem spune că, pe lângă mândria că românii au stăpânit Muntele Athos, trebuie să ne și smerim și să recunoaștem că, din cauza lor, călugării de aici „înălțau nimicnicia până la cer, umpleau pământul de gâlceavă și îndreptau fierul sulițelor spre grumazurile lor!” (Psalmul lui David).