Jenant, mişeilor! / Ursul păcălit de om

Doi prieteni călătoreau prin pădure. La un moment dat, văd un urs. Unul se sperie, îl lasă acolo pe celălalt şi se urcă într-un copac. Celălalt, uluit şi singur, nu mai are timp să fugă. Când vede că se apropie ursul, îşi aminteşte de o vorbă din bătrâni, care spune că trebuie să te prefaci mort. Se aruncă la pământ şi îşi ţine respiraţia. Ursul se apropie, îl miroase, insistă în zona capului şi urechilor, apoi pleacă. Celălalt, coboară din copac şi întreabă: „Ce ţi-a şoptit ursul la ureche”. „A zis că n-am nevoie de prieteni ca şi tine, care fug când am nevoie de ei”. Deşi pare, povestea nu e deloc una pentru copii. Noi, românii, de la politicieni, la oameni de rând, ne-am obişnuit, de pe vremea marelului U.R.S.S. să fugim în copaci de câte ori apare un urs. Când pădurea e liniştită, cântă păsărelele şi se aude izvorul, toţi suntem gata să ne dăm viaţa pentru ţară, prieteni, oamenii de lângă noi. Dar, de cele mai multe ori, ajunge un amărât de iepuraş ca să dăm bir cu fugiţii şi apoi să coborâm din copac ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, eventual urlând din toţi rărunchii: „unde-i ursul, că-l sparg?!”. Există o specie de peştişori care însoţesc rechinii, peştii-pilot. Ei ghidează rechinul şi după ce se satură „stăpânul”, mănâncă şi ei. Dacă rechinul mare moare, reorientează spre alţi rechini pe care-i servesc cu aceeaşi loialitate. În România, nu mai există demult un rechin mare. Există mulţi, mai mici şi există peşti pilot care îşi schimbă tot timpul stăpânul. Sunt în stare să-i jure până şi ursului că e prietenul lor.