Urmaşul lui Bogdan

E ţăran. Aşa se şi prezintă, cu mândrie. Şi n-a renunţat la gaci şi opinci, nici în faţa miniştrilor ori a şefilor de stat. A arătat că e un urmaş demn al Voievodului Bogdan. Lui i-a dedicat întreaga viaţă şi pentru el a reuşit să-şi vadă visul împlinit: o statuie ecvestră care să se vadă din Budapesta!

Deac Vasile Moşu’ s-a născut în 2 august 1929, în Cuhea (în prezent, Bogdan Vodă). Şcoala primară a făcut-o tot în satul natal. Spune mândru că e de profesie ţăran, „ţăran născut şi crescut”. Iar „Moşu’ i se spune din tinereţe, pentru că s-a însurat cu moaşa satului. În 1967, a devenit primar, apoi viceprimar, apoi din nou primar. În total, şi-a dedicat administraţiei publice locale din Bogdan Vodă mai bine de trei decenii. Visul Moşului a început în 1967. Atunci a spus răspicat că „ecvestră, neecvestră, da’ să fie călare şi să se vadă de la Budapesta”. Un an mai târziu, numele comunei a fost schimbat în Bogdan Vodă. Visul său s-a împlinit numai peste patru decenii, o poveste lungă, despre dinozauri, curaj, perseverenţă şi morala că Bogdan are şi azi urmaşi demni de memoria sa.

Spune că ar fi putut face statuia, măcar pe jumătate, din opincile rupte în drumurile spre Bucureşti. Nu se plânge însă de niciunul dintre necazurile care „l-au mâncat”, pentru că mândria de a fi român şi urmaş al voievodului a fost mai puternică decât toate.

Celebra lui afirmaţie cu „ecvestru, neecvestru” s-a petrecut în plin comunism, când partidul a decis ca statuia să o facă Vida Gheza, iar voievodul să stea în picioare. Moşu’ s-a supărat rău: cum să descalece un voievod de pe scaun sau stând în picioare? Voievodul avea musai nevoie de cal.

 Până la urmă s-a făcut statuia ecvestră, şi Moşu’ şi-a văzut visul împlinit. Mulţi spun că acum ar merita şi el una. Dar Moşu’ răspunde râzând: „Io le spuneam şi la cei de dinainte de 1989: faceţi-o întâi a voievodului şi apoi a mea a fi simplu de făcut, că a fi cât o rudă de mazăre. Da, unul dintre cei cinci ostaşi e Moşu’. Aşe că n-or avea aieştia de-a mai cheltui, că o cheltuit bugăt”.

De multe ori, de-a lungul vremii, când era bolnav, se temea nu de moarte, ci că nu va apuca să finalizeze statuia. Ba chiar a declarat că poate nu vrea să vină voievodul cât timp trăieşte el. Era gata să-şi dea viaţa pentru visul său: „am gândit că trebuie să mor eu întâi, să poată veni voievodul. Şi mi-aş fi dat viaţa pentru ea. Dar iată că Dumnezeu m-o lăsat să mă bucur de ea”. Spune că, cu toate greutăţile, dacă s-ar întoarce timpul, ar face oricând la fel: „Aş lua-o de la capăt şi de-aş şti că or fi atâtea piedici. Aş lupta până la ultima suflare pentru voievod!”.