Uniunea Europeana, pe plan extern

Politica de extindere a UE a permis ca, pe cale pasnica, sa fie extinse proceduri, reguli, norme, si chiar obiceiuri si valori, intai asupra sudului continentului, iar apoi – recent – si asupra zonei sale centrale si rasaritene. Acest vehicul de politica externa pare a-si fi epuizat insa virtutile, dupa cum o probeaza tot mai serioasele rezerve exprimate fata de continuarea largirii UE. Primul element important al actiunii externe a UE (mai intai CE) l-a reprezentat politica comerciala comuna. Aceasta a oscilat intre o abordare prevalent bilaterala, bazata pe relatii comerciale privilegiate, precum cele statornicite cu fostele colonii si teritorii dependente din Africa, zona Caraibilor si Pacific (ACP), si o abordare multilaterala, conforma cu principiile fundamentale ale Organizatiei Mondiale a Comertului. O alta forma importanta de manifestare a UE in plan extern o reprezinta asistenta pentru dezvoltare acordata atat la nivel comunitar, cat si de catre statele membre luate individual. Daca insumam aceste interventii, Uniunea Europeana trebuie privita drept cel mai important donator din lume, cu circa jumatate din volumul total al asistentei externe. Posturile Statelor Membre in acest domeniu sunt foarte diverse, detasandu-se insa cele ale tarilor nordice atat prin contributiile cele mai importante (in termeni relativi, raportat la PNB), cat si prin disponibilitatea lor de a acorda asistenta prin canalele institutiilor internationale, in principal cele din sistemul Natiunilor Unite. Un aspect controversat ramane cel al eficientei asistentei acordate, mai ales in Africa. Marea dilema, inca nesolutionata, este daca trebuie intarita conditionarea asistentei, cu riscul privarii unor beneficiari care au nevoie de ea, sau ea poate fi acordata in continuare unor regimuri autoritare, susceptibile sa o deturneze de la scopurile sale cele mai potrivite. In fine, poate fi relevata si o fateta inca in curs de conturare a actiunii externe a UE, asa-numita politica de vecinatate. Originea acestui demers este neclara, putandu-se specula ca ea este legata si de intentia Comisiei Europene de a gasi o intrebuintare resurselor anterior mobilizate in cadrul unei Directii Generale pentru Extindere (DG ELARG) tot mai lipsita de „obiectul muncii¬. Ratiunea existentei acestei noi politici este indoielnica, ea negasindu-si inca un loc bine definit in spatiul dintre politica externa propriu-zisa si politica de largire a UE. Pilonul principal al politicii externe a UE isi are originea la inceputul anilor ¼70, in asa-numita „Cooperare Politica Europeana”, desfasurata in afara institutiilor comunitare, din initiativa Statelor Membre. Ea a permis acomodarea reciproca intre diplomatiile Statelor Membre, un proces gradual si nespectaculos, dar a cunoscut si momente de varf, precum Declaratia de le Venetia (1980), care a recunoscut pentru prima oara dreptul poporului palestinian la un stat propriu, sau deciziile politice privind aplicarea de sanctiuni economice. Introducerea, prin Tratatul de la Maastricht (1992), a politicii externe si de securitate comune (PESC) printre domeniile asupra carora Comunitatea exercita o influenta directa a reprezentat in buna masura formalizarea a ceva ce exista deja, dupa cum o releva urmatoarele trasaturi ale PESC² consensul ca unica metoda de adoptare a deciziilor³ desfasurarea de consultari intre Statele Membre (in care scop ministerele de externe si-au dezvoltat structurile necesare)³ politici esentialmente declarative (dar nu intotdeauna lipsite de efect practic, un bun exemplu constituindu-l recunoasterea independentei Sloveniei si Croatiei). Instrumentele cu care opereaza PESC sunt „pozitiile comune” si „actiunile comune”. Deferenta Statelor Membre fata de pozitiile comune este inegala, intrucat membrii permanenti ai Consiliului de Securitate al ONU (Marea Britanie si Franta) sunt exceptati de la obligatia conformarii. Se poate avea totusi in vedere, in perspectiva, o ¬europenizare¬ a celorlalte trei locuri care revin Europei in Consiliul de Securitate. Aceasta, impreuna cu consultarea intensa a celor doua State Membre cu statut special, ar putea acoperi lacunele actuale ale pozitiilor comune. Actiunile comune sunt mai rar intalnite in practica, putandu-se totusi releva cazul asumarii administrarii orasului croat Mostar in timpul conflictelor armate din fosta Iugoslavie. Din punctul de vedere al rolului jucat de institutiile comunitare, PESC marcheaza o schimbare, in sensul ca ii substituie rolului de prima vioara jucat de Comisie (in cazul tuturor formelor alternative mentionate anterior) pe cel al Consiliului. Aceasta nu echivaleaza cu condamnarea Comisiei la irelevanta, din cauza instrumentelor importante care ii raman la dispozitie acesteia² fondurile alocate prin bugetul UE si vasta retea de reprezentante cu caracter diplomatic in strainatate, comparabila ca extensiune doar cu serviciile diplomatice ale celor mai mari State Membre. Crearea pozitiei de Inalt Reprezentant pentru PESC, decisa prin Tratatul de la Amsterdam (1997), reprezinta cea mai importanta inovatie adusa domeniului dupa Maastricht. La origine, ea a reprezentat o initiativa franceza, ghidata de dorinta de a asocia politicii externe a UE o figura identificabila si stabila, care sa persiste schimbarilor semestriale de presedintie a Consiliului. Rolul precumpanitor simbolic al acestei pozitii este confirmat si de putinele responsabilitati exprese care ii sunt conferite prin Tratat. Autoritatea punctelor de vedere ale Inaltului Reprezentant este insa considerabila in ciuda unei formalizari lacunare a rolului sau. Pe de-o parte, acesta este rezultatul faptului ca pozitia reprezinta, in ultima analiza, un adevarat „bun public european”, de unde reticenta Statelor Membre fata de actiuni susceptibile a-i mina prestigiul. Pe de alta parte, exista si ratiuni intuitu personae, decurgand din statura proeminenta a personalitatii investite cu aceasta raspundere, Javier Solana. (sursa www.ier.ro) Provocari viitoare Dupa acordul asupra Tratatului de la Lisabona care inlocuieste „Constitutia Europeana¬ respinsa de Franta si Olanda in 2005, voci puternice (mai ales eurosceptice) sustin ca peste 90% din continutul Constitutiei a fost pastrat. Din 2009, odata cu inceperea ciclului politic ce porneste cu alegerile pentru Parlamentul European si dupa eventuala ratificare ce este programata in 2008, in locul presedintiei actuale a UE detinute de cate un stat timp de sase luni, va fi ales un presedinte permanent al Consiliului European, pe o durata de doi ani si jumatate. „Ministrul de Externe al UE¬ din Constitutie a fost pastrat ca functie, dar cu denumirea de „Inalt Reprezentant pentru Afaceri Externe si de Securitate¬, portofoliu ce cumuleaza actualul portofoliu al lui Javier Solana cu cel al comisarului pentru Relatii Externe si Politica de Vecinatate. Astfel, Tratatul doreste sa garanteaze totusi statelor membre ca acest post nu le va afecta puterile in privinta formularii propriei politici externe. Marea incercare a acestei noi abordari in materie de politica externa UE va fi insa problema Kosovo. Va avea Europa o singura voce? Gavril Ardusatan