Unirea Principatelor Române 24 ianuarie 1859

În fiecare an, la 24 ianuarie, românii sărbătoresc Unirea Principatelor Române din anul 1859 – numită şi „Mica Unire”, realizată în urma dublei alegeri a domnitorului Alexandru Ioan Cuza, un act de voință politică a celor două principate românești, Moldova şi Ţara Românească, prima etapă în crearea statului unitar român modern.
Unirea celor două prin­cipate a început practic în anul 1848, atunci când s-a realizat uniunea vamală între Moldo­va și Țara Românească, în tim­­­pul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu.
A urmat Războiul Crimeii (1853 – 1856), în urma căruia Franța, Anglia şi Imperiul Otoman au ieșit victorioase în fața Imperiului Rus. În anul 1858, Marile Puteri s-au reunit în cadrul Con­ferinței de la Paris, finalizată cu o Con­venție, încheiată la 7/19 august, care s-a referit şi la problematica românească.
Astfel, printr-un act internațional care ținea cont doar parțial de voința românilor, s-au stabilit norme fundamentale referitoare la situația politico-juridică a Prin­cipatelor și reorganizarea lor. Pe baza Convenției de la Paris, se introducea principiul separației puterilor, ele urmând să fie exercitate, în fiecare Principat, de către domn și Adunarea electivă, ambele lucrând și cu participarea unui organ comun, Comisia centrală, înlocuind astfel Regulamentele Organice, actele pe baza cărora funcționaseră cele două țări române până atunci. Desigur că reglementările au avut la bază şi sprijinul declarat al împăratului Napoleon al III-lea, care dorea ca în estul Europei să existe un bastion profrancez, care să contracareze influența Rusiei.
Practic, Convenția de la Paris (1858) consfințea unirea formală, într-un stat cu numele Principatele Unite, alegerea a doi domni, două adunări, două guverne, organizarea a două instituții comune la Focșani – Comisia Cen­­trală şi Înalta Curte de Justiție şi Casație –, abolirea monopolurilor şi a privilegiilor de clasă.
Deşi au existat şi voci care erau împotriva unirii, mai ales în Moldova, existând temeri că desemnarea Bucureștiului drept ca­pi­tală va face ca Moldova să-şi piardă din influență, divanurile ad-hoc organizate în anul 1857 au demonstrat dorința de unire a populației. Au urmat deciziile celor 7 Mari Puteri din 1858, care ofereau principatelor române o nouă lege fundamentală (Con­venția de la Paris), iar în toamna aceluiași an 1858 a început organizarea alegerilor pentru domnitor la Iași și București.

La 5 ianuarie 1859, în Moldova, Adunarea electivă formată din 48 de deputați l-a ales în unanimitate ca domn pe Alexandru Ioan Cuza, șeful partidei unioniștilor moldoveni.
În Țara Românească, unde alegerile urmau să se țină pe 24 ianuarie, locțiitorii domnești erau antiu­nioniști, iar Adunarea electivă era dominată de conservatori, astfel că bucureștenii au fost mobilizați pentru a susține candidatura lui Cuza. În ședința din 24 ianuarie 1859, deputatul Vasile Boerescu a propus candidatura lui Alexandru Ioan Cuza, care a fost votat în unanimitate, stârnind mânia Porții Otomane și a Austriei, care au considerat alegerea drept o încălcare a Convenției de la Paris, însă în textul actului nu se prevedea ca domnii aleși în cele două Principate să fie persoane distincte. Astfel, Cuza a devenit domnitor al celor două principate, iar unirea lor a fost recunoscută de către marile puteri pe parcursul domniei sale.

Alexandru Ioan Cuza și epoca marilor reforme
Alexandru Ioan Cuza, artizanul Unirii Principatelor, s-a născut la 20 martie 1820 la Bârlad. Se trăgea dintr-o veche familie de moldoveni, din părțile Fălciului, familie de cluceri, spătari, comiși, ispravnici. Mama sa, Sultana Cozadini, provenea dintr-o familie de origine greco-italiană din Constantinopol.
A învățat până în 1831 la Iași, la pensionul condus de francezul Victor Cuenin, unde îi are colegi pe Mihail Kogălniceanu şi Vasile Alecsandri.
În anul 1835, îşi ia diploma de bacalaureat la Paris, apoi urmează studii universitare de drept şi medicină, pe care nu le finalizează, şi devine membru al Societății eco­nomiștilor, pe care a abandonat-o în 1840.
La 30 aprilie 1844, se căsătorește cu Elena Rosetti, fiica postelnicului Iordache Rosetti și a soției sale Ecaterina (Catinca) (fata logofătului Dumitrache Sturdza din Miclăușeni și sora boierilor cărturari Constantin Sturdza și Alexandru Sturdza) şi sora viitorului prim-ministru Theodor Rosetti.
În timpul Revoluției de la 1848, Cuza a fost în primele rânduri. A luat cuvântul la adunarea de la hotelul „Petersburg” din Iași, cerând înfăptuirea unor reforme democratice. Printre fruntașii adunării, arestați din ordinul domnitorului Mihai Sturza, s-a aflat şi Cuza, însă acesta a reușit să scape de sub pază şi să fugă în Transilvania. A participat, de asemenea, la Marea Adunare de la Blaj de la 3/15 mai 1848, după care se retrage în Bucovina. Ulterior, devine președinte al judecătoriei Covurlui între 1849 – 1851 şi 1855 – 1856, apoi obține funcție în Ministerul de Interne – 1851, primind în această perioadă şi rangul de vornic. La 6 iunie 1856, este numit pârcălab de Galați, însă imediat după decesul domnului Ghica este destituit de caimacamul Teodor Balş.
Ca formă de protest față de falsificarea alegerilor pentru adunările ad-hoc din Moldova, Cuza şi-a dat demisia din funcția de pârcălab. Patriot cu idei liberale, nu radicale însă, Cuza a fost acceptat chiar şi de partizanii celor doi Sturza care candidau susținuți de conservatori. La 5 ianuarie 1859, el a fost ales cu unanimitatea voturilor deputaților prezenți în Moldova. Ulterior, se va bucura și de încrederea liderilor din Țara Românească, care l-au ales domn în 24 ianuarie.
Domnia lui Alexandru Ioan Cuza, deși scurtă (1859-1866), a fost perioada de maximă dezvoltare a României moderne. Prin re­cu­noașterea Unirii depline, crearea primului Parlament unic al României şi a primului guvern unitar, prin reformele sale – adoptarea primei Constituții românești, reforma electorală, secularizarea averilor mănăstirești, reforma agrară, a învățământului - domnia lui Alexandru Ioan Cuza a pus bazele dezvoltării moderne a României.
După domnie, a plecat în exil, la Viena, apoi la Paris, unde îşi manifestă interesul de a lucra în continuare în interesul țării pentru aducerea unui principe străin, așa cum făgăduise şi să nu se lase dominat de sentimentul de răzbunare pe care i-l provocase actul abdicării forțate de la 11 februarie 1866. Deși Cuza a dorit întotdeauna să revină în țară, principele Carol a considerat că nu este oportun din cauza situației politice din cel moment.
Ulterior, Cuza este răpus de boală şi se mută la Florența, însă moare la Heidelberg unde plecase la tratament, la 15 mai 1873, la vârsta de 53 de ani.
Este înmormântat inițial la Biserica Domnească de lângă Palatul de la Ruginoasa, conform dorinței sale, iar după Al Doilea Război Mondial, osemintele sale au fost mutate la Biserica „Trei Ierarhi” din Iaşi.