Unirea Maramureşului cu România

Unirea Maramureşului cu România a fost proclamată pe 1 Decembrie 1918 în Rezoluţia Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia, provincial fiind socotită ca făcând parte, împreună cu Sătmarul şi Crişana din aşa numita Ţară Ungurească (vechiul Partium). Cu ocazia împlinirii a 95 de ani de la Marea Unire, la Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Maramureş poate fi vizitată o expoziţie temporară, dedicată acestui eveniment.

Populaţia românească şi ruteană din Maramureş s-a pronunţat pentru încorporarea întregului Maramureş la România, însă Conferinţa de Pace de la Paris a acordat României doar partea sudică a acestuia, delimitată la nord de râul Tisa.

La 29 septembrie 1918, Bulgaria a semnat armistiţiul de la Salonic, ceea ce a grăbit ieşirea din război a monarhiei austro-ungare. Pe 1 octombrie 1918, când încă statul dualist nu încheiase armistiţiul, Congregaţia Comitatului Maramureş a ţinut o şedinţă festivă în care i-a constrâns pe reprezentanţii românilor de loialitate faţă de Ungaria. Reprezentantul român, preotul Darie Vlad, a fost ameninţat cu redeschiderea procesului de spionaj şi trădare de patrie ce-i fusese intentat în 1915. Declaraţiile luate cu acest prilej au fost folosite în Parlamentul de la Budapesta când, pe 18 octombrie, Alexandru Vaida-Voievod a citit cererea de autodeterminare a românilor din cuprinsul monarhiei dualiste. Drept răspuns, deputatul de Maramureş Mihaly Peter a prezentat declaraţii de loialitate, pretinzând că locuitorii maramureşeni nu au nimic împotriva poporului maghiar şi că vor să fie în continuare parte a Ungariei.

Pe 3 noiembrie 1918, Austro-Ungaria a semnat armistiţiul de la Villa Giusti. Ostaşii întorşi acasă cu întregul echipament militar au constituit gărzi naţionale în fiecare sat din Maramureş.

Pe 22 noiembrie, la Sighetu Marmaţiei, a fost organizată o adunare naţională românească având peste 10.000 de participanţi, care au ales delegaţii maramureşeni la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia şi membrii Sfatului Naţional Român din Maramureş. Sfatul urma să fie compus din 34 de persoane, în frunte cu preşedintele Vasile Chindriş. Pe 29 noiembrie, delegaţii aleşi au pornit cu carele către Baia Mare, de unde au luat trenul spre Alba Iulia.

La 1 Decembrie 1918, a fost votată Rezoluţia Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia, însă au protestat faţă de urarea lui Ştefan Cicio-Pop: „Trăiască România Mare de la Nistru şi până la Tisa!”, pe motivul că doreau ca România să cuprindă în hotarele ei şi Maramureşul românesc de peste Tisa. În data de 1 Decembrie 1918 a fost ţinută o mare adunare naţională şi la Sighetu Marmaţiei. Aceasta a hotărât unirea Maramureşului cu România fără nici o condiţie. În aceeaşi zi, Vasile Filipciuc s-a angajat să înfiinţeze şi să scoată ziarul românesc “Sfatul”, ca organ de presă al Sfatului Naţional Român. Primul număr al acestuia a apărut pe 7 decembrie.

La 2 decembrie, în Sighetu Marmaţiei, s-a întrunit Sinodul Vicarial, care a decis să întreprindă acţiuni în vederea înfiinţării unei episcopii unite în acel oraş. Decizia a fost aprobată şi sprijinită de către Sfatul Naţional.

La începutul lunii ianuarie 1919, Maramureşul a fost ocupat de către trupele ucrainene. Drept urmare, la Sibiu a fost trimisă o delegaţie condusă de Vasile Filipciuc pentru a solicita Consiliului Dorogent să intervină pe lângă armata română pentru a intra în Maramureş şi a-l elibera. La 16 ianuarie 1919, a intrat în Maramureş Regimentul nr. 14 din Roman, sub comanda colonelului Gheorghiu, iar în ziua următoare a învins forţele ucrainene în lupta de la Cămara la Sighet. Ulterior, Regimentul şi gărzile naţionale româneşti au trecut la capturarea bandelor teroriste din Maramureş, ocupând teritoriul de pe amândouă maluri ale Tisei până la Câmpulung la Tisa şi Valea Tarasului. Vestul şi nordul Maramureşului au rămas pentru moment sub control maghiar.

În primăvara anului 1919 au început provocările armatei sovietice maghiare ceea ce a determinat reluarea luptelor. În final, Regimentul nr.14 a ocupat şi restul Maramureşului, nu fără pierderi în rândurile subofiţerilor şi soldaţilor. Odată cu eliberarea Maramureşului, a fost stabilită şi administraţia românească.

La 28 aprilie 1919 a depus jurământul de credinţă noul prefect al judeţului, Vasile Chiroiu. Alte funcţii au fost ocupate de către Gavrilă Mihaly (subprefect), Alexandru Moldovan (prim notar al judeţului), Vasile Filipciuc, Flaviu Iurca, Iuliu Coman, Gheorghe Dan (pretori), Vasile Chindriş, Izidor Anderco, Iosif Rednic (jurist consulţi), Gheorghe Roman (administraţia financiară), Ion Rednic, Alexandru Bălin, Sig. Pop, Ivan Dan (serviciul sanitary), Alexandru Lazar (prim preşedinte la tribunal), Ilie Chindriş (prim procurer), Dezideriu Batin (preşedinte al sedriei orfanale), Tiberiu Chişiu (legist), Iuliu Pop Sighet, Petru Vaida Vişeu (preşedinţi la judecătorii), Florent Mihaly (decan al baroului de avocaţi), Ion de Kovats (prodecan al baroului de avocaţi), Victor Hodor (primar al Sighetului), Teodor Pop (şef al poliţiei din Sighet), Vasile Iuga şi Ştefan Bota (subrevizori şcolari). Funcţiile mai mici au fost ocupate temporar de către persoane fără pregătire de specialitate.

În toamna anului 1919 au fost redeschise şcolile secundare: un liceu de băieţi şi fete şi o şcoală normală de băieţi la Sighetu Marmaţiei, apoi un gimnaziu la Vişeul de Sus. Pentru susţinerea elevilor şi internatului gimnaziului din Vişeu, Vasile Filipciuc a întemeiat o fundaţie care a adunat 500.000 de coronae. Gavrilă Iuga a transformat casina din Vişeu într-una românească şi a pus bazele Băncii Vişeului, care avea un capital exclusiv românesc de 600.000 de lei.

În octombrie 1919 au fost aleşi primii reprezentanţi ai Maramureşului în Parlamentul României Mari: Gheorghe Bilaşcu, Gavrilă Iuga, Vasile Chindriş, V.Pop, Teodor Bocotei, Orest Ilniczky (deputaţi), Alexandru C. Anderco, Simion Ralea, I.Boroş şi I.Pop senior (senatori). Deputatul Orest Ilniczi a citit în plen declaraţia prin care poporul rutean dorea să fie cuprins în hotarele României, “văzând în aceasta un mijloc de a putea scăpa de mizeriile în care au ajuns datorită latifundiilor oligarhice.

Conferinţa de Pace de la Paris a luat drept bază a discuţiilor cu România tratatul de alianţă încheiat în 1916, care prevedea graniţa nouă pe râul Tisa. De acest fapt a profitat delegaţia cehă pentru a cere partea nordică a Maramureşului.

Între timp, armata română a sprijinit armata cehoslovacă împotriva ofensivei trupelor sovietice maghiare, iar comandamentul român în frunte cu generalul Constantin Prezan a stabilit de comun acord cu comandantul cehoslovac o linie de demarcaţie între cele două ţări, ce oferea României aproape tot Maramureşul.

Neprimind nicio instrucţiune de la primul ministru, delegaţia română de la Conferinţa de Pace de la Paris nu s-a putut folosi de acest avantaj pentru a stabili graniţa definitivă. La 12 noiembrie 1919, guvernul Brătianu a fost înlocuit cu guvernul Văitoianu. Ministrul secretar de stat Alexandru Vaida-Voevod a înaintat un raport detaliat asupra frontierelor nordice a României, prin care cerea plasele Sighet, Tisa, Taras şi jumătate din Teceu, toate cu populaţie majoritar românească.

La 1 decembrie, Vaida-Voevod a ajuns la şefia guvernului, calitate în care l-a numit pe Gavrilă Iuga drept expert în problema maramureşeană. Gavrilă Iuga a întocmit numeroase hărţi, memorii şi documente, prin care a dovedit caracterul românesc al Maramureşului întreg, ceea ce constituia o îndreptăţire incontestabilă a României de a-l cere. După ce guvernul condus de Vaida-Voevod a fost înlocuit cu guvernul Averescu, la 13 martie 1920, tratativele nu au fost continuate şi armata română a fost retrasă pe malul stâng al Tisei.

Lecţia profundă a anului 1918

 

„În toamna anului de graţie 1918, pe teritoriul actualului judeţ Maramureş s-au constituit, în conformitate cu deciziile Consiliului Naţional Român Central de la Arad, două asemenea structuri locale: Consiliul Naţional Comitatens Satu Mare, în oraşul Baia Mare, la 12 noiembrie 1918, respective Consiliul Naţional Român Comitatens Maramureş, în Sighet, la 22 noiembrie 1918.

În apelul de convocare a românilor la adunarea de constituire a celui de-al doilea Consiliu amintit anterior se afirma: „Fraţi români maramureşeni! Au căzut lanţurile robiei de veacuri, a sosit ceasul măreţ al eliberării. O lume nouă îşi ia astăzi fiinţa din ruinele trecutului şi soarele dreptăţii a răsărit biruitor pe cerul nostru.

Deci, atât din punctual de vedere al acţiunii, cât şi al ideilor politice exprimate, locuitorii din vechiul comitat Maramureş (inclusiv cei din dreapta Tisei) şi din comitatul Sătmarului s-au înscris firesc şi plenar în procesul de unificare naţională cu patria-mamă, fiind racordaţi la valorile îmbrăţişate de lumea civilizată.

Interogându-ne asupra sensurilor profunde ale actului de la 1 Decembrie 1918 considerăm că legitimitatea sa a provenit, în primul rând, din solidaritatea morală a poporului român manifestată plenar în cursul anului 1918 şi care a fost ulterior recunoscută prin tratatele semnate în 1919 şi 1920 la Conferinţa de Pace de la Paris.«Să jurăm credinţă de acum înainte – spune Vasile Goldiş la Alba Iulia – numai naţiunii române, dar tot acum să jurăm credinţă tare civilizaţiunii umane. Câtă vreme vom păstra aceste credinţe, neamul nostru va trăi, se va întări şi fericiţi vor fi urmaşii noştri (…)»

 

Documentele programatice ale unirii, votate la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia, consfinţeau deschiderea spre modernitate şi universalitate a poporului român care a dovedit că, în momentele esenţiale ale istoriei, ştie şi poate să-şi asume, în mod responsabil, destinul.

Aceasta este, considerăm noi, lecţia profundă a anului 1918.”

 

 

Viorel Rusu, directorul Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Maramureş