Unirea din 1859, o problemă internaţională

După mai bine de două secole de la prima încercare de unificare a românilor într-un singur stat, generaţia de la 1848, instruită în marile universităţi europene, pătrunsă de spiritul vremurilor şi hotărâtă să depăşească toate barierele politice ridicate de conjunctura internaţională pentru împlinirea Unirii reuşea, în 24 ianuarie 1859, să pună piatra de temelie a României moderne.

Ideea Unirii Moldovei şi a Ţării Româneşti, avansată încă din secolul al XVIII-lea, a devenit, după războiul Crimeii (desfăşurat între 1853 şi 1856) o temă de prim-plan a dezbaterii politice, atât în cele două Principate, cât şi pe plan internaţional. Situaţia externă se arăta favorabilă; înfrângerea Rusiei şi hegemonia politică a Franţei ofereau un context prielnic punerii în practică a proiectului, cu atât mai mult cu cât Napoleon al III-lea, împărat al francezilor, dorea un bastion răsăritean favorabil politicii sale, care să contrabalanseze expansiunea rusească şi să contribuie, alături de Italia, la subminarea sau chiar destrămarea monarhiei austro-ungare.

La jumătatea secolului XIX, Rusia devenea principala putere a Europei, hotărâtă să-şi împingă hegemonia cât mai departe spre vest, profitând de crizele politice şi sociale care afectau atât Franţa şi Austria, cât mai ales Imperiul otoman. Mizând pe o conjunctură internaţională favorabilă, Rusia a ocupat, în vara anului 1853, Principatele Române, fără o declaraţie prealabilă de război, convinsă fiind că poate pune capăt dominaţiei otomane la gurile Dunării şi strâmtori. Îngrijorate de expansiunea ţaristă, Anglia şi Franţa s-au manifestat în favoarea unei intervenţii împotriva Rusiei. Încurajat de atitudinea puterilor occidentale, Imperiul Otoman a declarat război Rusiei.

Începea astfel războiul Crimeei, purtat între Rusia, pe de o parte, şi Imperiul Otoman, Marea Britanie, Franţa şi Regatul Sardiniei, pe de altă parte, un conflict ce avea să aducă în prim-planul politicii europene, pentru prima oară, soarta singurului popor latin din răsăritul Europei.

Moartea ţarului Nicolae I şi evoluţia operaţiunilor militare, care au culminat cu pierderea Sevastopolului, au determinat Rusia să caute o încheiere a ostilităţilor. În toată perioada războiului Crimeei, coaliţia antirusă a desfăşurat o febrilă activitate politico-diplomatică, elaborându-se numeroase proiecte ce urmau a fi puse în aplicare odată cu încheierea păcii.

Lucrările Congresului de pace de la Paris, începute în februarie 1856, s-au încheiat prin semnarea unui Tratat, document de marcantă însemnătate în evoluţia ulterioară a României. Se puneau capăt celor 25 de ani de protectorat rus asupra Ţării Româneşti şi Moldovei, fiind menţinută suzeranitatea otomană, dar sub garanţia puterilor europene (Franţa, Marea Britanie, Austria, Rusia, Prusia şi Regatul Sardiniei).

Partea otomană se obliga să respecte administraţia independentă şi naţională a Principatelor, precum şi deplina libertate a cultului, a legislaţiei, a comerţului şi navigaţiei.

S-a hotărât, de asemenea, convocarea Adunării (Divanului) ad-hoc, care să se pronunţe asupra organizării viitoare a celor două ţări. Se stabilea libertatea navigaţiei pe Dunăre şi neutralitatea Mării Negre. Totodată, prin Tratatul de pace, Rusia retroceda Moldovei judeţele Bolgrad, Cahul şi Ismail din sudul Basarabiei.

Dar marele deziderat al românilor din acel mijloc de veac - Unirea - nu era soluţionat. În realitate, deşi lăsate în suspensie, marilor probleme ale naţiunii române li s-a oferit prin tratat, care nu a dat însă o soluţie, un cadru prielnic de împlinire.

Tratatul de la Paris stabilise convocarea în fiecare ţară a unui Divan ad-hoc, ales pe o largă bază reprezentativă, cu dreptul de a exprima doleanţe. Totodată, în Principate, o Comisie internaţională formată din reprezentanţii Puterilor Garante urma să ancheteze la faţa locului şi apoi, pe baza concluziilor ei şi a dezbaterilor celor două Divanuri, trebuia să-şi formuleze recomandările către o nouă conferinţă a puterilor respective. Era inaugurată o luptă hotărâtoare între dorinţele şi voinţa românilor, pe de o parte, şi tendinţele marilor puteri, pe de altă parte, care, deşi divergente, tindeau firesc către compromisuri nu întotdeauna favorabile aspiraţiilor românilor.

Începând cu anul 1856, reprezentanţii puterilor garante au început să dezbată cu dregătorii otomani conţinutul firmanului electoral în temeiul căruia urmau să fie aleşi deputaţi în Adunările ad-hoc. Discuţiile s-au încheiat la 7 ianuarie 1857, când proiectul a întrunit consensul, după ce se găsiseră soluţii atât în ceea ce privea delimitarea noii frontiere din sudul Basarabiei dintre Rusia şi Moldova, cât şi retragerea trupelor de ocupaţie austriece din Principate şi a flotei britanice din Marea Neagră. Firmanul, aprobat de sultan, a fost comunicat într-un cadru solemn la Bucureşti şi la Iaşi.

După ce firmanul electoral a fost cunoscut şi a luat sfârşit ocupaţia străină în ambele Principate, mişcarea naţională şi-a intensificat activitatea, şi-a desăvârşit formele organizatorice şi şi-a definit programul.

În capitalele ambelor ţări s-au alcătuit comitete electorale centrale ale Unirii, care au supravegheat şi îndrumat mişcarea în judeţe şi ţinuturi şi, în acelaşi timp, au acţionat în conlucrare cu fruntaşii unionişti din cealaltă ţară, ca şi cu fruntaşii revoluţionari din exil. Unioniştii moldoveni îşi propuneau să realizeze Unirea Principatelor, obţinerea neutralităţii noului stat - după exemplul Belgiei - şi a confirmării autonomiei sale, un prinţ ereditar dintr-o dinastie străină, dar neaparţinând unui stat limitrof şi o Adunare care să reprezinte interesele întregii naţii.

În Ţara Românească, conducerea Partidei Naţionale a adoptat un program identic în punctele principale celui moldovean.

În urma falsificării alegerilor pentru Adunarea ad-hoc din Moldova, Puterile Garante au adresat note de protest, urmate chiar de ruperea relaţiilor diplomatice cu Poarta, tensiunea internaţională fiind deosebit de gravă.

Pentru evitarea unui nou conflict armat, a avut loc, la Osborne, întâlnirea dintre Napoleon al III-lea şi regina Victoria. Marea Britanie accepta anularea alegerilor şi se angaja ca, alături de Franţa, să pretindă acest lucru Imperiului Otoman, iar Franţa se mulţumea cu o unire administrativă, cu instituţii similare, renunţând însă la varianta unirii sub un prinţ străin.

Noile alegeri s-au soldat cu o majoritate unionistă în Moldova şi una conservatoare în Ţara Românească. Tratatul de la Paris crease un nou statut internaţional şi românii, prin reprezentanţii lor, au ştiut să-l folosească pentru a-şi afirma cu energie drepturile, a pretinde abandonarea vechiului sistem de relaţii cu puterea suzerană, dar şi cu celelalte puteri şi pentru a reclama dreptul lor de deplină autonomie şi chiar, în perspectivă, de neatârnare deplină.

Comisia de informare a marilor puteri şi-a întocmit raportul, cum era de aşteptat, nu în deplină înţelegere, şi l-a înaintat Conferinţei de la Paris, în 1858. Din nou, Puterile Garante s-au dovedit, aşa cum spunea un contemporan, „nişte părinţi adoptivi care nu se puteau înţelege asupra viitorului copiilor ce le fuseseră daţi în grijă”.

Nu s-a putut ajunge la un consens în privinţa Unirii, deşi aceasta fusese cerută de cele două Adunări ad-hoc. Soluţia la care puterile au ajuns - Convenţia de la Paris - a fost un compromis care a dat naştere unor situaţii paradoxale: o titulatură unificatoare - Principatele Unite - în spatele căreia se ascundea separaţia, fiind menţinuţi doi domni, două guverne, două administraţii şi două adunări legislative.

Totuşi, în convenţia realizată au pătruns şi unele stipulaţii „unioniste”. S-a prevăzut a fi constituite o Comisie Centrală Legislativă şi o Curte de Casaţie, amândouă cu sediul la Focşani, chiar pe graniţa celor două ţări şi având funcţii comune. Salvatoare pentru mişcarea naţională românească avea, mai ales, să se dovedească prevederea prin care se stabilea o egalitate de drepturi, într-o ţară sau alta, pentru locuitorii celor două Principate.

Convenţia a fost întâmpinată cu lipsă de entuziasm în Principate, deoarece nu acorda Unirea. Fruntaşii mişcării Naţionale au ştiut însă să folosească cu pricepere situaţia ce se crease. După mai bine de două secole de la prima încercare de unificare a românilor într-un singur stat, generaţia de la 1848, instruită în marile universităţi europene, pătrunsă de spiritul vremurilor şi hotărâtă să depăşească toate barierele politice ridicate de conjunctura internaţională pentru împlinirea Unirii reuşea, în 1859, să pună piatra de temelie a României moderne.

Unirea, în viziunea marilor puteri

Iniţial, fiecare dintre Puterile Garante au păstrat o oarecare rezervă în a-şi declara susţinerea sau respingerea dublei alegeri a lui Cuza. Chiar în seara de 24 ianuarie, Lobanov, reprezentantul Rusiei la Constantinopol, telegrafia principelui Gorceakov, la Petersburg, că Poarta considera alegerea lui Cuza ca o violare a Convenţiei de la Paris, că ea cere telegrafic convocarea unei conferinţe şi speră că o decizie unanimă a puterilor va preveni necesitatea unei intervenţii armate. Interesul major al Sardiniei în acest context era crearea unui precedent al principiului unirii care s-o ajute în făurirea propriului stat naţional unitar. Diplomaţia sardă a depus toate eforturile pentru ajutorarea românilor în vederea recunoaşterii dublei alegeri a colonelului Cuza. Poziţia Angliei a evoluat constant de la a fi împotriva recunoaşterii alegerii lui Cuza, la a fi neutră,

pentru ca în final aceasta să accepte şi să voteze în favoarea Principatelor.

O alegere care a surprins pe toată lumea

„Această alegere a surprins pe toată lumea, iar pe cel ales mai mult decât pe toţi ceilalţi. Cu două zile înainte ca ea să aibă loc, nimeni nu se gândea la colonelul Cuza… Acest nume, care la început a uimit pe toată lumea, nu a întârziat să atragă numeroşi aderenţi şi am fost martorii unui fapt nemaivăzut, când într-o adunare se alege un principe în unanimitate…. Gradul de conştientizare a crescut aici în mod incontestabil; s-a înţeles în sfârşit că există principii care trebuie să triumfe şi nu s-a manifestat nici o ezitare în faţa unor sacrificii pentru atingerea scopurilor. Alegerea colonelului Cuza reprezintă triumful deplin al ideilor unioniste şi liberale, împotriva vechiului sistem de corupţii, depăşit de vreme. E greu totodată să ne închipuim cu cât entuziasm a fost primită peste tot această alegere, entuziasm care se manifestă prin cele mai călduroase demonstraţii. Moldovenii au dovedit astfel că sunt la înălţimea speranţelor care se puseseră în ei” - Victor Place, consulul francez la Iaşi.