Un voluntar în Lituania

Lituania - nu aş fi crezut că o să ajung aici şi mai ales să locuiesc aici timp de 9 luni. E o ţară mică, dar nu cea mai mică dintre ţările baltice. Capitala? Cu un an în urmă nu aş fi putut să spun cu siguranţă care e capitala; poate Riga ... sau Talin... de fapt e Vilnius. Dar toate sunt oraşe foarte frumoase, au ceva ce le diferenţiază una de cealaltă.

Populaţia Lituaniei e de aproximativ 3 milioane, iar o mare parte a suprafeţei e acoperită de păduri de conifere, lacuri şi câteva dealuri nu prea înalte; peisajul impresionează prin simplitate: vara - prin imensitatea de verde, iar iarna, prin munţii de zăpadă şi fulgii mari ce cad zile întregi. Vara, deşi e scurtă, te poţi bucura de lumină 20 de ore/zi, compensând cu faptul că, iarna, jumătate din zi e întuneric.  

Bineînţeles că o dată ce am decis să fac SEV (Serviciul European de Voluntariat), au fost persoane care nu m-au înţeles şi mi-au dat o mulţime de motive pentru care să nu fac asta. Pe de altă parte, au fost şi cei care m-au susţinut în alegerea făcută şi m-au ajutat de la început. În ceea ce mă priveşte pe mine, am avut anumite aşteptări, temeri, dar cumva am ştiut că vreau să fac asta, ţara nu a avut o importanţă aşa de mare. Şi, deşi puţină lume a auzit de Lituania, şi aflasem că iarna temperatura ajunge la -25, am pornit la drum. Totuşi, nu întotdeauna realitatea coincide cu aşteptările noastre, dar în cazul meu asta nu a fost un lucru rău.

Să încep cu începutul: am pornit seara la ora 11 din Baia Mare spre Budapesta, unde trebuia să iau avionul spre Riga şi apoi urma să ajung în Vilnius în următoarea zi, pe la ora 8, tot seara – nu e chiar aşa uşor să ajungi (din România) în Lituania. 

Am cunoscut atât de multe persoane din ţări în care nici nu am fost, dar am stat toţi la aceeaşi masă, am învăţat despre cultura celorlalţi (mâncare, tradiţii, muzică, istorie şi multe altele). Timp de 9 luni am devenit prieteni, am descoperit locuri noi împreună, am încercat să-i cunoaştem pe localnici, am învăţat toţi o nouă limbă, am descoperit mâncăruri noi, am explorat Lituania şi am încercat să ajutăm în proiectul nostru cât am putut. Nu toţi am avut de trecut peste aceleaşi probleme. Pentru unii, proiectul a fost mai interesant, pentru alţii, mai plictisitor. Au fost voluntari care au plecat mai repede acasă, alţii au rămas, deşi nu erau mulţumiţi, iar unii au ales să rămână şi după terminarea proiectului. Pot să spun că am fost printre cei norocoşi: nu am avut conflicte sau mari dificultăţi în cadrul organizaţiei şi nici în proiect, iar copiii au fost foarte prietenoşi şi dornici să comunice, la început câte puţin în engleză – fiecare cât ştia, iar spre final am reuşit să învăţ lituaniana...

Când i-am întâlnit prima dată pe copii, nu puteam să spun nici un cuvânt în lituaniană, de aceea a fost foarte greu să comunic cu ei în primele 3 luni, nu mi-am găsit uşor locul printre ei, uneori nu ştiam ce se întâmplă, alteori nu aveam ce să fac. În timp, unele lucruri s-au rezolvat, celelalte a trebuit să le accept, făcând parte din modul lor de organizare.

Am avut parte şi de situaţii neprevăzute. De exemplu: după vacanţa de Crăciun, după ce venisem de acasă, din cauza unor probleme financiare, unul dintre sedii s-a închis pentru 3 luni, fiind nevoită să merg la cel de-al doilea centru, unde erau alţi copii pe care nu-i cunoşteam. Am fost stresată la început, dar după un timp mi-am dat seama că a fost o schimbare bună, am avut o legătură mai strânsă cu aceştia. Nu am reuşit să fac ceea ce îmi imaginasem, dar măcar în urma feedback-ului primit de la copii, pentru ei a avut mare importanţă ce am făcut, au fost fericiţi şi s-au distrat. Ultima zi a fost mai dificilă decât prima: a trebuit să-mi iau rămas bun de la copii şi nu a fost deloc uşor când au început să-mi spună că o să le fie dor de mine, să mă întrebe de ce nu mai stau şi să-mi spună să vin să-i mai văd. E greu să-ţi iei rămas bun de la oamenii dragi, mai ales când tot ce poţi să faci e să speri că o să-i mai revezi cândva, undeva...

Am realizat totuşi ceva: lumea e atât de mare şi vastă, dar în acelaşi timp atât de mică. Poţi să întâlneşti în Lituania un sud-american care a vizitat România, un chinez care a avut o iubită româncă, un american care călătoreşte în ţările baltice şi a învăţat ungureşte, o lituaniancă pasionată de cultura noastră şi care a participat într-un proiect în Republica Moldova... există multe persoane interesante, care au o poveste de spus, de la care poţi învăţa sau care te vor inspira într-un fel. Toţi oamenii pe care i-am cunoscut în acest timp m-au inspirat şi influenţat într-un fel, fie prin experienţele lor, prin felul lor unic de a fi, fie prin vastele lor cunoştinţe.

Am făcut lucruri noi pe care în orice alte condiţii probabil nu le-aş fi făcut. Am reuşit să fac autostopul împreună cu 2 băieţi, din Riga până în Talin, unde am stat 2 zile şi apoi am plecat spre Tartu – un orăşel mai mic din Estonia. Deşi până în Talin am ajuns uşor, din Tartu înapoi spre Letonia am făcut 3 opriri neplănuite: prima a fost între Tartu şi la 30 de km de un sat, înconjuraţi de pădure, pe unde treceau foarte puţine maşini; după ce am aşteptat 1 oră a oprit cineva care ne-a dus până în Valmiera (puţin mai aproape de destinaţie). Acolo a trebuit să aşteptăm din nou aproape o oră că să ne ia cineva spre Riga, unde am ajuns pe la 6:30, cu 15 minute după ce autobusul spre Vilnius plecase (următorul fiind la ora 10). Dacă în urmă cu un 1 an cineva mi-ar fi spus să facem autostopul, în mod sigur nu aş fi acceptat, dar a fost o experienţă super. Poţi să cunoşti oameni interesanţi, haioşi şi foarte deschişi dacă ai noroc, şi în plus călătoreşti pe gratis, uneori traseul nu e acelaşi cu cel plănuit, dar trebuie să înveţi să accepţi şi imprevizibilul.

În martie am vizitat capitala Poloniei – Varşovia, iar în luna mai am revenit pentru a vizita Cracovia şi Auschwitz, primăvara e mai potrivită pentru călătorit: vreme bună şi poze reuşite. Bineînţeles, am vizitat şi alte oraşe din Lituania, am vizitat zonele rurale, participând la sărbătorile tradiţionale, am fost la un meci de baschet, deoarece pentru ei este sportul naţional, iar în iunie am fost la mare şi în Nida – o locaţie turistică nu numai pentru că are plaja şi Marea Baltică deoparte, ci şi pentru că de cealaltă parte se află dune de nisip şi laguna.

SEV nu e doar despre proiect sau despre ţara pe care o alegi. Contează persoanele pe care le întâlneşti, prieteniile pe care le legi şi amintirile pe care le vei păstra mereu în suflet. De asemenea, în această perioadă m-am maturizat, am devenit mai responsabilă, fiind nevoită să mă descurc singură departe de lucrurile familiare, într-o ţară în care de abia cunoşteam limba, a trebuit să rezolv unele probleme singură sau să am încredere în persoane pe care nu le cunoşteam prea bine. A fost o provocare, o experienţă care merită trăită, deşi înseamnă să te „rupi” pentru 1 an de familie şi prieteni, ştii că în final te vei întoarce acasă.

Despărţirile nu au fost şi nici nu vor fi uşoare, la fel şi întoarcerea, dar am învăţat să accept ce simt şi să mă bucur de ceea ce am în prezent.