Un urs si cinci litri de horinca - istoria secreta a „Polivalentei”

Decizia alocarii fondurilor pentru construirea Salii Sporturilor s-a luat la o partida de vanatoare, miza fiind un urs care-i era destinat lui Ion Gheorghe Maurer, fost prim secretar al PCR, pe atunci prim ministru al Romaniei. Aldamasul? In cel mai pur stil maramuresean, o oiaga cu horinca. Baza sportiva a Baii Mari, asa cum o stim azi, a fost ridicata in vremurile tulburi ale socialismului „stiintific”. Ceea ce urmeaza este o relatare a unor fapte cat se poate de firesti in acele vremuri, dar pitoresti, astazi. In vara anului 1973, Partidul Comunist emisese o hotarare conform careia toate lucrarile cu caracter social-cultural trebuiau sistate, fondurile urmand a fi dirijate catre constructia de locuinte. Era inceputul celebrei perioade a ridicarii „blocurilor confort II, III si IV”. Decizia primului edil al tarii curma orice speranta a baimarenilor de a ridica o sala de sport in orasul de pe malul Sasarului. Dorinta oamenilor locului era oarecum indreptatita, avand in vedere faptul ca echipa locala de handbal, Minaur Baia Mare, cu Ioan Tegen la timona, tocmai promovase in divizia A si avea rezultate destul de bune, insa isi desfasura partidele pe un teren bituminat (cu nocturna, e drept), situat langa strandul municipal. Mai mult, tot in acea perioada Federatia Romana de Handbal emisese o hotarare prin care obliga toate echipele de handbal din prima divizie sa-si dispute partidele in sala. Deci, situatia nu era deloc roza. Ideea si banii Ioan G. Pop, pe atunci director al Directiei de Sport, era foarte bun prieten cu Gheorghe Blaj, pe vremea aceea prim-secretar PCR in Maramures. „M-am dus la Blaj si i-am explicat situatia sperand sa ne ajute cumva, mai ales ca tocmai imi povestise faptul ca ramasesera 10 milioane de lei in urma lucrarii de decopertare a dealului de la Suior, unde functiona o exploatare miniera de suprafata. Si cum si Blaj ar fi vrut ca banii sa ramana in judet, i-am propus sa ii aloce pentru o sala de sport. Singura problema era ca banii trebuiau trecuti de la departamentul Economic la cel Social-Cultural, asa ca l-a invitat la o partida de vanatoare pe ministrul Minelor din acea perioada, profesorul Almasan, un mare amator al acestor gen de iesiri”, rememoreaza Pop initiativa construirii Salii Sporturilor din Baia Mare. Vanatoarea Prim secretarul PCR in Maramures, Blaj, stia ca fiecare invitat „de marca” va veni cu arma lui, si ca vor fi suficienti oameni pentru o partida de mistreti. Insa era o problema cauzata de lipsa armelor nomeclaturistilor maramureseni, singurul poligon, cel de la Tautii de Sus, nu avea pe inventar decat arme cu alice, pentru vanat mic si pasari. Prin urmare, maramuresenii au fost dotati cu pusti cu alice. Ajunsa la Viseu, toata delegatia s-a imbarcat in drezina („mocanita”) si a plecat spre Faina, locul special unde era amenajat standul pentru mistreti. Totul era pregatit, fiindca intreaga noapte oamenii au adunat vanatul cat mai aproape de stand. „S-a tras ca in razboi”, continua Pop sirul intamplarilor, „insa nu a cazut decat un mistret, probabil gadilat de alice si slab de inima. La intoarcerea la Viseu, porcii erau deja facuti carnati, mici, caltabos, si toata lumea se pusese pe mancat (!), mai putin ministrul Almasan care a dorit intai sa isi curete pusca. Atunci am inceput sa-i povestesc despre faptul ca avem nevoie de 10 milioane pentru a face o sala de sport”, rememoreaza fostul director al sportului maramuresean, punctul culminant. Ursul lui Maurer In acel moment, de cei doi s-a apropiat un taran, aflat probabil la capatul rabdarii, care i s-a adresat direct ministrului, ca unui vanator oarecare, necunoscandu-i identitatea: „apoi daca nu puscati ursul acela, il omoram noi cu batele, ca ne-o mancat toti caii si vacile de prin ograzi”. La aflarea vestii ca in zona se afla un urs, fata lui Almasan s-a luminat, ministrul promitandu-i maramureseanului ca il ajuta cu 5 milioane de lei. Conditia: sa il duca a doua zi sa impuste ursul. „A doua zi, Almasan a plecat cu Blaj la vanatoare, insa nu stiu daca a reusit sa omoare ursul. E cert insa ca a doua zi aveam banii, si tot ce trebuia mai era o aprobare de transfer a acestora de la Ministerul Finantelor. Mai tarziu aveam sa aflu ca ursul respectiv era crescut special pentru Maurer (Ion Gheorghe Maurer, prim ministru al Romaniei in perioada 1961-1974, n.red.), pe atunci al doilea om in stat dupa Ceausescu, insa cum Maurer era ocupat, ursul incepuse sa faca ravagii prin gospodariile din zona. In cateva zile ne-am dus la Finante, unde cu cinci litri de tuica am obtinut si acea aprobare”, a incheiat povestea plina de peripetii a celei mai importante sali de sport a judetului. Restul banilor necesari definitivarii constructiei (inca 5 milioane de lei) au venit din bugetele sindicatelor si ale Ministerului Sporturilor. Constructia salii a inceput in 1974 si un an mai tarziu a fost inaugurata cu un mare concurs international de gimnastica. Horinca de Maramu’ Aprobarea finala de transfer a fondurilor necesare constructiei Salii Sporturilor (de la departamentul Economic la cel Social-Cultural) trebuia sa fie data de Ministerul Finantelor. Insa ministrul Dumitrescu, un tip conservator, a refuzat din start delegatia baimareana - „N-aveti nici o sansa”! La iesire din birou, maramuresenii au fost abordati de adjunctul ministrului care i-a sfatuit sa revina a doua zi, cand ministrul va fi plecat in strainatate. Inainte de a intra in sala in care se decidea transferul banilor, baimarenii, veniti pregatiti cu o damigeana de 5 litri de horinca de prune, i-au servit pe fiecare dintre decidenti cu… cate un pahar de horinca de prune. Odata intrati in sala, s-a pus doar problema daca sa se voteze inainte sau dupa paharul de tuica, adjunctul avertizandu-i asupra tariei bauturii. Bineinteles, in schimbul pretiosului sfat, si adjunctul Ministerului Finantelor a fost invitat la o „vizita de lucru” in Maramures. Asa s-a pus practic parafa construirii Salii Sporturilor: in cel mai pur stil maramuresean, cu un pahar de tuica. Ceea ce surprinde este faptul ca, desi era o perioada tensionata de constrangeri si de suspiciuni, destui oameni au fost dispusi sa-si riste functiile si chiar libertatea pentru realizarea unor importante obiective sportive. Cum l-au „driblat” pe Ceausescu? Constrangerile perioadei respective erau dintre cele mai drastice, astfel ca legile trebuiau ocolite cu „eleganta”. Pentru ca orice edificiu care depasea costul de 10 milioane de lei trebuia aprobat prin decret direct de catre seful Statului, Nicolae Ceausescu, pretul lucrarii a fost stabilit la 9.995.000 lei, adica foarte putin sub acest plafon. La cele 5 milioane transferate de la mina Suior s-au mai adaugat cate 2,5 milioane de la Uniunea Generala a Sindicatelor din Minerit si de la Consiliul National pentru Educatie Fizica si Sport. Ioan G. Pop (in fotografie), promotorul acestui proiect, avea sa devina cel mai longeviv director al administratiei sportive din judet, ocupand functia timp de 21 de ani, perioada care a coincis cu o ascensiune fara precedent a sportului maramuresean, considerat „a doua capitala a sportului romanesc”. Claudiu BABAN claudiu@gazetademaramures.ro