Un sfert de secol de război îngheţat în Ţara care nu există

Unde pot fi ţinuţi abuziv nişte oameni în închisoare, pentru ideile lor, în ciuda sentinţelor CEDO? Sau unde pot fi alergaţi cu câini-lup la baie, sau unde sunt judecaţi în cuşti de fier, în timp ce o sală întreagă strigă „Moarte lor”? Sau unde sunt evacuaţi elevii şi profesorii dintr-o şcoală, cu miliţieni înarmaţi, doar pen­tru că învaţă în limba lor maternă? Răs­punsul e dureros pentru o Europă care vorbeşte despre tole­ranţă. Da, toate aceste abuzuri demne de perioada sta­linistă se întâmplă într-o ţară din Europa. E drept, una care oficial nu există: Transnistria. Pentru unii un „punct negru pe hartă”, pentru alţii o mare necunoscută sau o rană care sângerează de 25 de ani.

Pentru români, Transnistria e „ţara eroi­lor din cuşca de fier”. Transnistria, fâşie de pământ între Nistru şi Ucraina, este privită la nivel internaţional ca o regiune a Moldovei dar, în fapt, s-a auto­proclamat ca teritoriu de sine stă­tător sub numele de „Republica Moldo­venească Nistreană”, cu capitala la Tiraspol, în data de 2 septembrie 1990.

La 25 august 1991, sovietul suprem al RMN a adoptat Declaraţia de Indepen­denţă a noii republici. La două zile dis­tanţă, pe 27 august 1991, parlamentul de la Chişinău a adoptat Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova, al cărei teritoriu cuprindea şi raioanele din stânga Nistrului. Acest lucru a dus la ten­siuni în regiune şi chiar la un scurt răz­boi, în 1992, în urma căruia şi-au pier­dut viaţa aproximativ 1.500 de persoane.
În acel conflict au luptat de partea sepa­ratiştilor Armata a 14-a de gardă so­vie­ti­că, dar şi voluntari ruşi sau ucrai­neni. La 21 iulie 1992 a fost semnat un acord de încetare a focului. Dar „răz­boiul rece” a continuat.

În 2 iunie 1992, patrioții români Ilie Ilaşcu, Andrei Ivanţoc, Tudor Petrov-Popa, Alexandru Leşco şi Petru Go­diac, au fost arestaţi şi aruncaţi în închi­soare, de către separatiștii transnistreni, cu ajutorul serviciilor secrete ale Fede­rației Ruse (GRU), de persoane care purtau uniforme cu însemnele Ar­matei a 14-a a fostei Uniuni ale Re­pu­blicilor Sovietice Socialiste (U.R.S.S.), fiind acuzaţi de „crime de război şi acţiuni de terorism”. În urma pronun­ţării sentin­ţei, fără drept de recurs, din 9 decembrie 1993, Ilie Ilaş­cu a fost condamnat la moarte prin împuşcare, iar ceilalţi 5 membri la priva­ţiune de libertate pe termene de la 2 la 15 ani. Procesul de judecată a fost conside­rat neechitabil, deoarece nu s-a respectat prezumţia de nevinovăţie şi au fost administrate pro­be prefabricate pentru susţinerea acu­za­ţiilor, membrii „grupului Ilaşcu” fiind condamnaţi pentru „delictul” de a fi lup­tat pentru indepen­denţa şi integritatea ţării lor de baştină – Republica Moldova (succesoarea de drept a R.S.S.M.), devenită stat independent din 1991.
n P. Godiac a ispăşit doi ani de închi­soare.
n Ilie Ilaşcu a fost eliberat în mai 2001, sub presiunea comunităţii interna­ţionale.
n A. Lesco a fost eliberat după 12 ani de închisoare.
După eliberarea sa, Ilie Ilaşcu a intentat un proces, în urma căruia Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis, la 8 iulie 2004, că guvernele R. Moldova şi F. Ruse se fac vinovate de condamnarea şi ţinerea în detenţie a acestor deţinuţi politici şi a dispus eliberarea imediată şi necondiţionată a celor care mai erau în închisoare. Autorităţile separatiste de la Tiraspol nu s-au supus deciziei CEDO şi insistenţelor repetate ale diferitor structuri internaţionale.

„Lotul Ilaşcu” a zăcut în închisorile transnistrene 15 ani, fără ca nimeni, nici măcar CEDO, să poată determina eli­berarea lor. Ivanţoc declara atunci GAZETEI de Maramureş, senin, că „dacă s-ar întoarce timpul, ar face la fel”. Singurul lui regret e că visul pentru care a luptat nu s-a împlinit nicio­dată: „De ce să regret? Nu-mi pare rău că am suferit, îmi pare rău că nu s-a făcut nimic pentru Basarabia, pentru Neamul acesta. Toată economia e dată pe mâna ruşilor, unde te duci, se vor­beşte doar ruseşte, unde te duci, patro­nul e rus. De ce nu e român sau Euro­pean? Am vrut schimbări mari, frumoase, dar nu s-a făcut nimic”.

De atunci au trecut 25 de ani. Grupul Ilaşcu a fost aruncat în uitare, la fel şi cauza românească din Transnistria. Şco­lile cu predare în limba română, ultimul bastion care luptă împotriva deznaţiona­li­zării, sunt supuse unor presiuni uriaşe. Cea mai mare problemă este, însă, redu­cerea numărului de elevi, în special din cauza tacticii Tiraspolului de a închide şcolile cu pre­dare în limba română. Însă ar mai fi şi aspectul demografic, potrivit portalului citat. Numărul elevilor în şcolile româneşti din Transnistria a scăzut, din anul 1998 până în anul 2016, cu 75%, de la 5.226 la 1.329 de elevi.
Situaţia şcolilor cu predare în limba română din stânga Nistrului a fost abor­dată cu prilejul unei întâlniri cu directorii celor opt licee din regiunea transnis­treană, organizată recent de Asociaţia Promo-LEX la Chişinău. La dezbatere au participat directori ai instituţiilor de învăţământ cu predare în limba română. Potrivit Deschide.md, şcolile româneşti din Transnistria au fost, în ultimii 25 de ani, o monedă de schimb pentru pretinsele autorităţi de la Tiraspol în procesul de negocieri cu Chişinăul, însă în ultimul timp situaţia s-a înrăutăţit. Fiecare dintre aceste ­opt şcoli se confruntă cu nume­roase pro­bleme, care le pun în pericol însăşi existenţa: creşterea taxei la utilităţi şi chirie, sedii confiscate, interdicţia de a aduce manuale noi, obstacole în ceea ce priveşte libera circulaţie a elevilor şi profesorilor, interdicţia de a intona imnul de stat şi de a arbora tricolorul pe sediile şcolilor.

Recent, liderul transnistrean Vadim Krasnoselski susţinea că Tiraspolul a făcut unele concesii faţă de cele opt şcoli cu predare în limba română din stânga Nistrului. Kranoselski a spus că au fost micşorate taxele de închiriere a spaţiilor, precum și cele de întreţinere, şi că aceste şcoli trebuie să fie lăsate în pace pentru a se dezvolta.
„Tot ce a spus Krasnoselski a fost de ochii lumii. În realitate, lucrurile nu
s-au schimbat absolut deloc. Noi am făcut o adresă să ni se întoarcă sediul care ne-a fost luat cu forţa în anul 2004 şi am primit următorul răspuns: treceţi la grafie chirilică şi vă returnăm sediul”, a afirmat Eugenia Haluş, directoa­rea Li­ceului Teoretic „Evrika” din Râbniţa. Aceeaşi situaţie a fost semnalată şi de di­rectorii altor licee.

Acum, situaţia din Transnistria a ajuns din nou într-un punct istoric. Parla­mentul Republicii Moldova a votat, recent, Declaraţia înaintată de deputaţii din Partidul Democrat în ceea ce priveşte retragerea trupelor ruseşti din Trans­nis­tria, 61 din cei 101 de parlamentari votând în favoarea adoptării Declaraţiei. Totodată, Parlamentul cere Guvernului şi Administraţiei Preziden­ţiale a Repu­blicii Moldova să iniţieze demersurile ne­cesare pentru adoptarea unei Rezo­lu­ţii, de către Adunarea Generală a ONU, privind retragerea trupelor militare ruse, despre care Parlamentul de la Chişinău consideră că se află ilegal pe teritoriul statului moldovean.
„Astăzi, 21 iulie, se împlinesc 25 de ani din momentul în care a fost semnat acordul privind principiile reglemen­tării paşnice a conflictului armat din regiunea transnistreană şi, de altfel, a fost pusă baza juridică de încetare a acţiunilor armate şi sângeroase”, a de­clarat liderul fracţiunii PDM, Marian Lupu.

Unii deputați consideră că autorităţile de la Chişinău trebuie să îi reamin­teas­că Fe­deraţiei Ruse despre angajamentele luate. „În anul 1994, pe 21 octombrie, RM a semnat cu Rusia un acord special numit cu privire la statutul juridic, modul şi termenele de retragere a formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse aflate temporar pe teritoriul Republicii Moldova. Acest acord nu a fost ratificat de Rusia până în pre­zent, dar el a avut câte pre­vederi importante, una fiind aceea că Rusia își re­trage trupele în 3 ani de la acest acord. Astăzi este cazul să rea­min­tim acest lucru”, a spus Eugen Car­pov, deputat PPEM.
Și liberalii au susținut această decla­rație. „Fracţiunea Partidului Liberal solicită Federaţiei Ruse, repetat, să-şi îndepli­neas­că angajamentele asumate şi să-şi re­tragă de pe teritoriul Republicii Mol­dova armamentul”, a afirmat li­derul fracţiunii PL, Mihai Ghimpu.
Alţi deputaţi au părăsit sala de ședință înainte de procedura de vot. Ei au calificat această declarație drept una pro­vocatoare: „Considerăm că acest proiect repre­zintă o provocare la sfâr­şitul sesiunii parlamentare, considerăm că este o provocare împotriva încer­că­rilor de a remedia situaţia cu Transnis­tria, întreprinse de Igor Dodon”, a precizat Vlad Bătrîncea, deputat PSRM. „Această fracţiune nu este interesată în respe­c­tarea neutralităţii Republicii Mol­dova”, a declarat deputatul Valeriu Ghileţchi.
La rândul său, președintele Igor Dodon a scris, pe o rețea de socializare, că con­damnă acest demers. Șeful statului crede că scopul acestei acțiuni este de a înrăutăți relațiile cu Federația Rusă. De asemenea, vicepremierul rus Dmitri Rogozin a scris, tot pe o rețea de socia­lizare, că și Georgia a cerut retragerea trupelor ruse de pe teritoriul Osetiei de Sud înainte de a le ataca.

Autorităţile transnistrene au condamnat, sâmbătă, declaraţia adoptată de Parla­mentul Republicii Moldova, prin care i se solicită Rusiei să finalizeze retragerea trupelor din partea de est a Republicii Moldova, relatează site-ul agenţiei Tass. „Solicitările formulate de parlamentarii moldoveni reflectă strategia Chişinăului de a destabiliza situaţia, de a alimenta conflictul şi de a-l aduce în «faza de fierbere». Operaţiunea trila­terală de menţi­nere a păcii este un factor important de stabilizare în relaţiile dintre Chişinău şi Tiraspol, o garanţie de bază a păcii şi securităţii în regiune”, se arată într-un comunicat al regimului de la Tiraspol. Parlamentul autoproclamatei republici Transnistria consideră că abordarea Republicii Moldova „se încadrează în iniţiativele distructive adoptate anterior”. Au fost amintite deci­zia Curţii Const­i­tuţionale de la Chişinău, care a numit ilegală trimiterea trupelor ruse în Trans­nistria, şi recenta retragere din zonă a unor diplomaţi ruşi care au participat la misiuni de monitorizare a păcii.

Acum, unii analişti susţin că Republica Moldova nu ar putea intra în Uniune cu problema transnistreană nerezolvată.
Alţii spun că există, totuşi, o soluţie. Trans­nis­tria rămâne, însă, cel mai pu­ternic instrument de şantaj al Rusiei în relaţia Republicii Moldova cu Uniunea Europeană.
Este un subiect care figu­rează de zece ani pe agenda mai multor reuniuni internaţionale, de multe ori la presiunea României şi a Poloniei. Până acum, nici NATO şi nici Uniunea Euro­peană nu au avut o poziţie clară, iar Rusia profită de asta. Tot mai multe voci vorbesc despre o unire. Dar cu cine? Va urma unirea Transnistriei cu Rusia? Sau cu Basarabia şi poate, apoi cu România?

Transnistria funcţionează ca un stat în stat: are un teritoriu delimitat de aproximativ 5.000 de kilometri pătraţi, o populaţie nu mai mare decât cea a unui judeţ din România şi un ansamblu birocratic şi instituţional construit după structura clasică a oricărui stat modern.
În plus, zona este o gaură neagră a Europei: cu depozite de arme şi muniţii nesecurizate pe teritoriul său, un regim politic acuzat de corupţie, trafic de arme şi practici sovietice adaptate la capitalism.
Nu are însă o economie sustenabilă - în condiţiile în care bugetul de la Tiraspol este alimentat de Federaţia Rusă.
Transnistria este şi un spaţiu al traficului de stupefiante, de oameni şi chiar de substanţe radioactive, după cum susţine presa occidentală. În plus, Transnistria constituie un instrument de şantaj al Moscovei.