Un secol de la moartea lui Badea Gheorghe

Gheorghe Pop de Băseşti este descendentul unei străvechi familii româ­neşti din comuna Băseşti, pomenită încă din anul 1678 cu oca­zia cumpărării moşiilor din Băseşti şi Oarţa de Jos, act întărit şi de prin­cipele Ardealului, Mihail Apafi.
S-a născut la 1 august 1835 ca fiu al lui Petru Pop de Băseşti cel Tânăr şi al Susanei Pop de Turţ. În comuna natală, Băseşti, îşi face studiile primare, iar clasele a V-a şi a VI-a la Baia Mare, clasele a VII-a şi a VIII-a de liceu, precum şi studiile de Drept la Oradea. O privire asupra rezultatelor obţinute la învăţătură îl prezintă ca pe un elev silitor cu aptitudini deosebite la religie, latină, greacă, istorie, geografie.
În anul 1859 termină facultatea de Drept, an în care izbucnea războiul franco-italo-austriac. Ca urmare este mobilizat în armata austriacă şi dus în războiul contra Sardiniei, până la Veneţia.
Eliberându-se în toamna anului 1860, Gheorghe Pop de Băseşti se anga­jează cu tot elanul tinereţii în viaţa politică. De numele său vor fi legate timp de 60 de ani memorabile pagini ale luptei naţionale a româ­ni­lor transilvăneni care se vor încheia cu istoricul act de la 1 Decembrie 1918.
Tot în acest an se căsătoreşte cu Maria Loşonţi. Din această căsătorie au rezultat două fiice: Maria, care moare la vârsta de 1 an şi Elena, devenită prin căsătorie Hossu-Longin şi care pe tot parcursul lungii sale vieţi, a trăit până în 1940, la Deva ori la Băseşti , a desfăşurat o amplă şi entuziastă activitate politică şi culturală în interesul înfăptuirii marilor idealuri ale poporului român.
Este perioada în care, în urma slăbirii Imperiului austriac, habsburgii au căutat un aliat în nobilimea ma­ghiară, constituind în 1867 dualismul austro-ungar, an în care Dieta Transilvaniei de la Cluj hotăra anexarea Transilvaniei la Ungaria, urmată de protestul energic al naţiunii române prin „Pronunciamentul de la Blaj”.
În aceste împrejurări grele, Gheorghe Pop de Băseşti, ajuns la anii maturităţii politice, arunca în luptă întreaga sa capacitate intelectuală, energie şi putere de muncă, iar casa sa de la Băseşti va fi locul unor întruniri politice, unde vor fi dezbătute marile probleme ce frămân­tau societatea românească transilvă­neană, locul unor hotărâri istorice.
În anul 1872 este ales deputat în parlamentul de la Budapesta, de către alegătorii români, dar şi maghiari din cercul electoral Cehu Silvaniei, calitate pe care o va deţine consecutiv trei ci­cluri electorale, până în anul 1881. În această calitate va duce o susţinută luptă împotriva dualismului austro-un­gar, se va pronunţa vehement îm­potriva legilor şcolare discriminatorii din 1868 şi 1879, împotriva legii naţionalităţilor, a legii electorale, a legii presei.

Iată ce spunea deputatul Gheorghe Pop de Băseşti în parlamentul de la Bu­dapesta în 1879 cu prilejul discutării Legii învăţământului (Trefort), lege care prevedea introducerea limbii maghiare în şcolile româneşti din Tran­silvania: „Dacă e păcat să atentezi la viaţa unui om, cu atât mai mare păcat e să atentezi în cazul legii de faţă la viaţa unui neam, ba chiar a mai multor neamuri, a tuturor naţiilor din ţările Co­roanei Sfântului Ştefan.”
În acelaşi cuvânt el arăta: „Noi, această limbă, simbol şi atribut al naţionalităţii noastre, noi religiunea şi datinile noastre naţionale, le-am crezut ca relicvii sacre de la strămoşii noştri.”
Pregnanta sa personalitate a trezit şi respectul adversarilor politici. Iată cu ce cuvinte îl întâmpina Kalman Tisza: „Straşnic om eşti, daco-român fanatic! Între noi e depărtare ca între cer şi pământ. Nu ne vom înţelege niciodată. Cu toate acestea, cinstesc convingerea cu care ai apărat atât de bărbătesc cauza neamului tău.”
În anul 1881 are loc Conferinţa de la Si­biu care va pune bazele unui singur partid al burgheziei româneşti – Parti­dul Na­ţional Român din Transilvania, Ba­nat, Crişana şi Maramureş – partid care va stabili ca obiectiv principal în programul adoptat, revenirea la autonomia Transilvaniei, iar ca tactică de luptă – pasivismul – refuzul de a lua parte la via­ţa politică din Ungaria, ca nere­cu­noaş­­tere a alipirii Transilvaniei la Ungaria.
Timp de două decenii Gheorghe Pop de Băseşti va fi alături de dr. Ioan Raţiu, Vicenţiu Babeş, George Bariţiu, în fruntea P.N.R., îndeplinind funcţia de vicepreşedinte. El este mereu în centrul evenimentelor politice, unul din organizatorii conferinţelor P.N.R..
În acelaşi timp Gheorghe Pop de Băseşti era conştient că fiecare pas în întărirea statului român apropie ziua cea mare , de aceea în timpul războiului pentru cucerirea independenţei absolute a României va fi unul din animatorii şi organizatorii acţiunilor de solidaritate ale românilor sălăjeni faţă de fraţii de dincolo de Carpaţi. În acest scop se va înfiinţa la Cehu Silvaniei, sub patronajul fiicei sale Elena, un centru de co­lectare a ajutoarelor destinate răni­ţilor români, acţiune care s-a bucurat de un larg sprijin din partea locuitorilor din satele din jur, în mod deosebit al elevilor.
Încă din 1881, la Conferinţa de la Sibiu s-a pus problema redactării unui me­moriu cuprinzător către împărat, care să prezinte situaţia românilor din Transil­vania după actul dualist. Tergiversat din diferite motive, el era redactat în 1892 de către Iuliu Coroianu. Gheorghe Pop de Băseşti va fi unul dintre promotorii redactării Memorandumului şi înaintării sale la împărat. Făcând parte din delegaţia „celor 300”, este inculpat în procesul de la Cluj din mai 1894, condamnat la un an închisoare, este închis în temniţa de la Vacz. Iată ce nota tânărul Octavian Goga atunci când a fost procesul şi s-a pronunţat sentinţa: „Toţi acuzaţii au primit cu bărbăţie osânda. Venind în fruntea convoiului, părintele Lucaci făcea impresia unui erou din timpurile antice. Domnul Raţiu venea cu fruntea ridicată. Au intrat cu toţii în hotel, presărându-li-se calea cu flori. Singur „badea Gheor­ghe” a plâns pentru că zicea că l-au batjocorit dându-i pedeapsă mai puţină decât celorlalţi tovarăşi ai săi”.
Din decembrie 1902, după procesul lui Ioan Raţiu, Gheorghe Pop de Băseşti devine preşedintele P.N.R., reuşind să aducă în Comitetul Executiv repre­zentanţi ai generaţiei tinere, înfocaţi ai activismului în viaţa parlamentară, printre care: Iuliu Maniu, Vasile Goldiş, Octavian Goga, Aurel Vlad, Ion Rusu-Şirianu, Valeriu Branişte.
Din 1905, Partidul Naţional Român, sub preşedinţia lui Gheorghe Pop de Băseşti îşi lărgeşte programul, prevă­zând printre obiectivele luptei naţionale recunoaşterea poporului român ca individualitate politică, folosirea limbii române ca limbă oficială, votul universal etc.
Deşi între P.N.R. şi P.S.D. (secţia ro­mână) existau mari diferenţe programatice, pe terenul luptelor pentru eli­berare naţională, ele militează pentru cooperare.

Gheorghe Pop de Băseşti va prezida conferinţele naţionale ale P.N.R. din anii 1908, 1909, 1910, arătând că idealul nostru naţional trebuie să fie uma­nitarismul, civilizaţia, libertatea şi inde­pendenţa, iar mijloacele de înfăptuire, solidaritatea şi disciplina. „Nici o luptă naţională, nici un succes politic nu s-a obţinut fără solidaritate şi disciplină”.
Aşa se explică şi strânsele sale relaţii cu fruntaşii politici ai României, printre care: Mihail Kogălniceanu, Nicolae Filipescu, Titu Maiorescu, Nicolae Iorga.
În preajma primului război mondial, Gheorghe Pop de Băseşti se afla încă la cârma P.N.R., calitate în care se declara împotriva tratativelor iniţiate de guvernul condus de Istvan Tisza, în problema drepturilor naţionale ale românilor, presupunând mai dinainte că ele se vor termina „absolut fără nici un rezultat”. După izbucnirea războiului, „badea Gheorghe” menţine trează conştiinţa naţională a membrilor acestui partid, iniţiază şi încurajează nenumărate acţiuni vizând direct urgentarea „Unirii cu ţara”, ia poziţie – împreună cu Iuliu Maniu, Vasile Goldiş, Vasile Lucaciu, Ion Rusu-Şirianu, Octavian Goga şi alţi fruntaşi ardeleni – împotriva elementelor care, din interese politicia­niste, meschine preconizau loialismul pro-habsburgic.

Anul 1918 avea să intre în istoria ro­mânilor ca anul „Marii Uniri”. La 27 martie 1918, Marele Sfat al Ţării din Basarabia hotăra unirea acestui stră­vechi pământ românesc cu patria mamă, iar în condiţiile prăbuşirii mo­nar­hiei bicefale, la 15/28 noiembrie 1918, Congresul General al populaţiei din Bucovina a hotărât unirea cu România. Evenimentele se precipitau şi în celelalte teritorii româneşti aflate sub stăpânirea austro-ungară.

La 12 octombrie 1918 era adoptată isto­rica hotărâre a P.N.R. de la Oradea citită în parlamentul de la Budapesta, în 18 octombrie de deputatul Al. Vaida –Voievod prin care românii din Tran­silvania arătau că sunt hotărâţi să uzeze de dreptul la autodeterminare, pentru
a-şi lua soarta în propriile mâini. În consecinţă este convocată Marea Adu­nare Naţională de la Alba Iulia pentru
1 Decembrie 1918, unde octogenarul tribun este ales în onoranta funcţie de preşedinte.
Procesul verbal încheiat cu acest prilej înregistrează marea manifestaţie de simpatie făcută pentru bătrânul Gheorghe Pop de Băseşti care a fost ovaţionat îndelung în picioare de către întreaga sală.
În liniştea solemnă ce urma după aceste ovaţii, prin cuvinte simple, dar categorice, cerea „Unirea tuturor celor de o limbă şi o lege, într-un singur şi nedespărţit stat românesc”. „Lăsaţi-vă pătrunşi, fraţilor – îndemna patriarhul neamului – de fiorii sfinţi ai acestui strălucit praznic naţional şi în cea mai deplină şi firească armonie să clădim temeliile fericirii noastre naţionale”.
Cu aceste cuvinte care au electrizat întreaga sală s-a deschis adunarea ce avea să-şi lege numele de desăvârşirea unităţii politice a poporului român.
După adoptarea de către Marea Adu­nare Naţională a istoricei „Rezoluţii” prezentate de Vasile Goldiş, prezidiul Adunării, în frunte cu preşedintele ei, Gheorghe Pop de Băseşti, prezenta această hotărâre celor peste 100 000 de persoane adunate pe Câmpul lui Horea, primită cu aclamaţii şi urale de bucurie.
Toţi cei prezenţi aveau convingerea că trăiau un moment istoric fără seamăn, hotărâtor pentru destinele neamului românesc şi ale celor ce trăiesc alături de el.

Întrebat cum s-a încumetat să facă o călătorie aşa de lungă şi obositoare, Gheorghe Pop a răspuns: „Dar cum să n-o fac, nepoate, când ziua aceasta o aştept de 80 de ani. Am venit chiar dacă această călătorie m-ar costa viaţa, căci de astăzi pentru mine nu mai rămâne decât să zic ca dreptul Simion din Biblie: acum slobozeşte, Doamne, pe robul tău”.
În 2 decembrie părăsea Alba Iulia şi după un scurt popas la Deva, la fiica sa Elena, se întorcea la Băseşti, unde avea să se stingă la 23 februarie 1919. Cu el dispărea cea mai vene­rabilă icoană e vechiului Ardeal.
Era înmormântat în pajiştea cea verde a cimitirului cel mare din Băseşti, intrând în nemurirea istoriei neamului său. Pe bună dreptate, marele poet Octavian Goga rostea în 1923 în faţa pietrei funerare: „E un capitol de istorie naţională în cripta de la Băseşti. Epigoni ai ţării mele duceţi-vă la ea să învăţaţi dragostea de neam…”.

„Moartea i-a fost ca a unui brad de munte în mijlocul unei furtuni năpraznice. În 26 Februarie a urmat înmormântarea. Bandiţii roşii şi-au plinit promisiunea: «Pap gyuri temetèsèn mi is òtt leszünk!». Au conceput un plan infernal şi au voit ca în ziua înmormântării să deie năvală asupra Băseştilor, ca să se răzbune asupra mortului Erou, care de atâtea ori a contrapus energia sufletului Său, planurilor diabolice, ce urzeau ziua şi noaptea duşmanii seculari ai Neamului Românesc spre nimicirea şi stârpirea lui. Voiau aceşti huni fărădelege să se răzbune asupra mortului, cari îşi urma calea spre nemurire. Voiau să facă un canibalism fără păreche asupra aceluia, care a anunţat la Alba Iulia independenţa noastră naţională.
S-au luat măsuri de apărare! Am cerut întărirea armatei prin telefon. Imediat s-a trimis o companie de soldaţi sub comanda căpitanului Alexandru Costescu, care încă în noaptea în care a sosit a făcut cu mine dinpreună planul de apărare.

Miercuri dimineaţa (26 Febr. ziua fixată pentru înmormântare) îndată după primul dangăt a clopotului, săcii au început să trimită ploaie de gloanţe din ascunzişurile lor. Când
s-a început prohodul, fereştile salonului unde s-a ridicat catafalcul să cutremurau de ropotul puştilor şi mitralierelor. Când s-a dus sicriul afară în grădină, şuerau gloanţele în toate părţile şi o adevărată
mi­nune a fost că n-a căzut nimeni jertfă din mulţimea mare, ce încunjura sicriul. Preoţii înspâimântaţi şi îngrijoraţi de soartea Celui ce avea să-şi urmeze calea spre vecinicie şi acelor cari cu nemărginită dragoste încunjurau moaştele scumpe, au scurtat prohodul, au dispus ridicarea sicriului şi ducerea lui la Sfânta Biserică.
Plugarii fruntaşi ai satului, l-au dus pe braţe în Casa Domnului, scutul secular al Românilor necăjiţi, să afle adăpostire şi Marele Mort până i se va putea săvârşi prohodul.

Dela curte până la biserică, 16 soldaţi cu doi plutonieri în frunte s-au înşiruit unul lângă altul cu întreaga armătură, să apere cu trupurile lor tinere pe acela, care era atacat hoţeşte în calea sa din urmă. Era nespus de pătrunzător, să vezi pe vitejii de la Mărăşeşti şi Oituz în jurul sicriului.
Dela biserică până la cimitirul familiar, sicriul a fost dus pe un car ţărănesc împodobit cu cetini de brad şi zăbrănic tras de 6 boi, simbolizând în chipul acesta pe harnicul şi neobositul econom.
Sus la deal urmează ultimele rugăciuni jalnice de deslegare, iar corul plugarilor din Băseşti cântă duios: «Plâng şi mă tânguesc». Lumea întreagă plângea! Soldaţii fac salut militar. Între salutul de onoare sicriul se aşează lin în mormânt. Cutremuraţi în toată fiinţa noastră, rosteam ultimul salut de adio celui mai mare român din partidul nostru naţional” - Alexandru Achim, parohul şi protopopul Băseştilor.

„Dacă e păcat să atentezi la viaţa unui om, cu atât mai mare păcat e să atentezi în cazul legii de faţă la viaţa unui neam, ba chiar a mai multor neamuri, a tuturor naţiilor din ţările Coroanei Sfântului Ştefan.”
 

Sursa: „Caiete silvane”