Un scriitor orbitor

Mircea Cartarescu a vandut pana acum vreo 70.000 de exemplare din volumele pe care le-a scris. Se considera un om bogat pentru ca nu se poate gandi la un obiect pe care sa si-l doreasca si pentru ca nu are pretentii prea mari de la viata. Nu-l intereseaza vilele, nici masinile, a scris mereu in bucatarie pe un colt de masa, nu e elegant, nici gurmand si vreme de 13 ani nu a avut telefon.

Reporter: Mai credeti ca a-i spune unui autor ca e de succes inseamna aproape sa-l injuri?

Mircea Cartarescu: Din pacate, in cultura romaneasca, e foarte adevarat acest lucru. La noi succesul este imediat asociat cu literatura de consum, literatura de proasta calitate, literatura mercantila. Eu cred ca trebuie sa ne schimbam mentalitatea, in sensul ca un autor trebuie sa fie mandru de faptul ca vinde multe carti. Nu mai suntem atat de rigizi ca in perioada de trista amintire si incercam sa iesim si noi, scriitorii si artistii, in lume. Este foarte greu sa mergi impotriva curentului cand curentul este cel care ajunge la cititori si nu spre o elita ultra-restransa.

Rep.: Ati afirmat ca scriitorii se hranesc cu faima, nu cu bani. V-ati simtit vreodata satul?

M.C.: Faima este un lucru spre care nazuiesti la varsta de douazeci de ani. Pana pe la treizeci de ani esti ahtiat dupa faima, dupa celebritate, pentru ca, in cele din urma, notorietatea sa-si arate vacuitatea si eu nu cred ca un autor ajuns la maturitate mai este interesat de faima asa cum era in tinerete. Eu cred ca o dovada de maturitate este atunci cand iti dai seama ca, de fapt, esti foarte mic si ca, oricat de bine ai scrie, exista oameni care au scris de zeci de ori mai bine decat tine.

Rep.: „Poti fi un geniu si sa nu vinzi nimic” este o afirmatie care va apartine. Cum v-ati facut reclama despre care sustineati ca reprezinta secretul pentru a vinde bine literatura?

M.C.: Nu mi-am facut nici un fel de reclama. Dimpotriva, am fost extrem de surprins de succesul pe care l-a avut ultima mea carte. Am avut vanzari medii la cartile mele anterioare. Acest volum, „De ce iubim femeile”, care este o carte adunata, improvizata intr-un fel, din texte pe care le-am publicat intr-o revista, m-a luat prin surprindere prin extraordinara ei difuzare. Nu ma asteptam sa vand mai mult de doua mii de bucati si am vandut poate de douazeci de ori mai multe...

Femeile si demonii interiori

Rep.: Mai iubiti femeile si daca da, ati mai gasit vreun argument in favoarea acestei iubiri?

M.C.: Cred ca va referiti la ultimul fragment din carte, in care am insirat motivele pentru care iubim femeile. Am raspuns la aceasta intrebare, pusa de o revista mai multor autori. Pe un colt de masa, intr-un sfert de ora, am aruncat repede pe hartie motivele care mi se pareau mie mai poetice si mai „flagrante”. Nu am stat sa ma gandesc foarte mult si cred ca cu cat as sta sa ma gandesc mai mult, cu atat as gasi mai putine motive. Asta nu inseamna ca femeile nu sunt demne de iubire. Eu cred ca femeile sunt partea cea mai buna a umanitatii, iar faptul ca partea cea mai rea tinde spre ele si le iubeste este absolut natural. Nu trebuie sa ne intrebam si sa cautam motive.

Rep.: Mai vedeti in scris un mijloc disperat de aparare contra invaziei temerilor, a demonilor interiori?

M.C.: Nu este numai un mijloc de aparare. Sigur, eu tin la sanatatea mea mintala si chiar daca mi s-ar oferi ocazia, mi s-ar face propunerea sa o abandonez in schimbul unor pagini geniale, probabil ca as refuza. Demonii nu actioneaza numai ca niste corupatori ai unei minti, ci si ca niste mici negrisori care pot scrie pentru cineva. Uneori, cred ca si eu am pus cate o mica ceata din asta sa scrie pentru mine.

Rep.: Daca ati putea da timpul inapoi, unde ati vrea sa se opreasca?

M.C.: Cred ca fiecare varsta are frumusetea si demnitatea ei si mai cred ca tine de demnitatea umana sa le traiesti pe fiecare in succesiunea lor naturala. N-as vrea sa o iau de la capat. Varsta care o am acum imi place, e cea care ma reprezinta si de la care pot porni mai departe.

Sansa de a deveni decent

Rep.: Va mai pastrati grauntele de iresponsabilitate?

M.C.: Slava Domnului, da! Este de neimaginat actul poetic fara iresponsabilitate, in sensul ca un scriitor ar trebui sa fie unul dintre acei oameni care merg in raspar fata de conventiile lumii in care traim.

Rep.: Scrieti carti care nu exista in biblioteca dumneavoastra si care trebuiau sa existe. Va dati seama cat mai aveti de scris?

M.C.: Da. Arghezi spunea la un moment dat, este blestemul lui cel mai groaznic, sa vrei pana la mie, sa poti pana la sase. Si eu am vrut pana la mie, ca toti tinerii scriitori, si mi-am dat seama spre apogeul carierei ca nici macar pana la sase n-am ajuns. Singura mea speranta este ca mai am multe sa traiesc pana la sase. Cred ca am facut doar a zecea parte din cat mi-am dorit in literatura.

Rep.: Cum ati defini Romania?

M.C.: Daca m-ati fi intrebat acum cinci ani, v-as fi spus ca este un loc fara speranta. In ultimul timp, am inceput sa-mi revin putin din aceasta viziune neagra si sa cred ca avem sanse sa devenim decenti. Din pacate, nu datorita noua, ci datorita circumstantelor exterioare...

Rep.: Ce regretati si ce v-a bucurat cel mai mult?

M.C.: Regret ca n-am scris atat de bine cat am vrut si m-au bucurat cele cateva pagini care mi se par reusite si despre care cred ca „mi-au iesit” cu adevarat.

Optiuni si argumente

l Poezie sau proza?

Proza.

l Emil Cioran sau Petre Tutea?

Niciunul.

l Baschet sau tenis?

Tenis de masa. E singurul sport pe care-l stapanesc.

l Paris sau Viena?

Si Paris, si Viena.

l Femei frumoase sau femei inteligente?

Ambele, intr-una singura.

l Filozofia greaca sau filozofia clasica germana?

Fara nici o ezitare, filozofia greaca!

l Ratiunea sau sentimentul?

Ratiunea bine catifelata de sentiment.

Ioan BOTIS