Un rege judecat, condamnat la moarte, decapitat şi apoi sanctificat

La 19 noiembrie 1600, la castelul Dunfermline, s-a născut cel care avea să devină, sub numele de Carol I, regele Angliei, Scoţiei şi Irlandei. Domnia sa a început în anul 1625 şi a durat până la execuţia sa din anul 1649. Carol I a fost primul rege al Angliei judecat în public.

Carol a fost cel de-al doilea fiu al regelui Iacob al VI-lea al Scoţiei. Mama lui a fost Anne a Danemarcei. De constituţie slabă şi bolnăvicios, la trei ani nu ştia să vorbească. La moartea Elisabetei I a Angliei, tatăl său a devenit rege, dar Carol, din cauza sănătăţii precare, a rămas în Scoţia. În anul următor a ajuns şi el în Anglia. Lady Carey l-a îngrijit până a învăţat să meargă şi să vorbească. Carol nu era iubit de fratele său Henric, pe care el însuşi îl adora şi încerca să-l imite.

Din anul 1603, când tatăl său a devenit şi rege al Angliei şi Irlandei, s-a mutat în Anglia, iar aici şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii. În anul 1605, cum se obişnuia cu al doilea născut al regelui, a primit titlul de Duce de York în Anglia, iar cu doi ani mai devreme a primit titlul de Duce de Albany, în Scoţia.

Din anul 1612, urmare a morţii premature a fratelui său mai mare (Henric Frederick, Prinţ de Wales, a căzut răpus de febra tifoidă), Carol a devenit moştenitorul tronului Angliei, Scoţiei şi Irlandei, primind titlul de prinţ de Galles, iar din 1616 şi pe acela de conte de Chester. După căsătoria surorii sale Elisabeta şi plecarea ei la Heidelberg, a fost singurul copil al cuplului regal rămas în Anglia. A fost foarte influenţat de George Villiers, duce de Buckingham, favoritul tatălui său. 

Carol a fost căsătorit cu Henrietta Maria a Franţei, din anul 1625, după o tentativă nereuşită, din anul 1623, de a se căsători cu infanta Maria Anna a Spaniei, fiica lui Filip al III-lea. Negocierile pentru căsătoria cu infanta Spaniei au culminat cu o vizită de opt luni a curţii engleze în Spania, dar tratativele au eşuat din cauza opoziţiei Papei Urban al VIII-lea şi din cauza refuzului lui Carol de a se converti la romano-catolicism.

La întoarcerea în Anglia, Carol I şi Buckingham i-au propus lui Iacob I să pornească războiul împotriva Spaniei. La vremea aceea Războiul de Treizeci de Ani era în plină desfăşurare. Încurajat de consilierii săi protestanţi, Iacob I a convocat Parlamentul pentru a cere aprobarea căsătoriei dintre Carol şi Maria Henrietta a Franţei. Parlamentul a aprobat cererea, dar în acelaşi timp a criticat decizia precedentă a unei uniuni cu Spania. Pentru Iacob I, care începuse să arate semne de declin senil, era extrem de dificil să ţină Parlamentul sub control, problemă cu care se va confrunta şi Carol în timpul domniei. În ultimul an de viaţă al lui Iacob I, de fapt Carol şi ducele de Buckingham deţineau puterea.

Carol I a urcat pe tron în martie 1625 şi la 1 mai s-a căsătorit prin procură cu Maria Henrietta, mai tânără decât el cu nouă ani. Carol o văzuse pe Maria Henrietta la Paris, în timpul călătoriei spre Spania. Cuplul s-a căsătorit apoi în 13 iunie 1625 în Canterbury.

După încoronare, Carol, care a fost adeptul puterii divine şi absolute a regalităţii, s-a aflat într-o permanentă luptă cu Parlamentul care încerca să-i reducă prerogativele de conducător absolut. Carol a întârziat întâlnirea cu Parlamentul până după cea de-a doua căsătorie, pentru a evita orice opoziţie. La prima sesiune a Parlamentului, mulţi membri erau contrariaţi de aceastră căsătorie cu o romano-catolică, temându-se că regele va elimina restricţiile impuse catolicilor şi că va submina poziţia oficială a Bisericii anglicane.

Deşi regele a promis Parlamentului că nu va atenua restricţiile impuse catolicilor, el a promis exact contrariul în contractul secret de căsătorie semnat cu Ludovic al XII-lea al Franţei. Mai mult, regele a plasat sub comanda franceză o forţă navală engleză, care putea fi folosită împotriva protestanţilor din La Rochelle.

Carol I a fost încoronat la 2 februarie 1626, la catedrala Westminster Abbey, de arhiepiscopul George Abbot, dar soţia nu-i era alături, pentru că refuzase să participe la o ceremonie religioasă protestantă. Neîncrederea faţă de politica religioasă a lui Carol I a crescut considerabil din cauza lui Richard Montague, care şi-a atras ostilitatea puritanilor după ce a publicat un pamflet împotriva învăţăturilor lui Calvin. Pentru a-l apăra pe Montague, Carol I l-a făcut capelan regal şi l-a luat sub protecţia sa, ceea ce a făcut ca ostilitatea puritanilor să devină şi mai mare.

La începutul domniei, politica externă a fost preocuparea principală a lui Carol I. Parlamentul i-a acordat regelui o subvenţie de 140.000 de lire sterline, care era însă insuficientă pentru planurile de război împotriva Spaniei. În afară de aceasta, Parlamentul i-a acordat dreptul de a colecta două taxe importante, doar pe timp de un an. În acest fel, Camera Comunelor spera să controleze puterea lui Carol I, acesta fiind constrâns să ceară aprobarea Parlamentului în fiecare an.

Carol a continuat să colecteze taxele, chiar dacă nu a avut aprobare oficială. Prost concepută şi din cauza slabei experienţe militare a lui Buckingham, expediţia navală împotriva Spaniei s-a transformat într-un eşec. Camera Comunelor a lansat un nou protest împotriva lui Buckingham, cerând înlăturarea acestuia, dar regele a refuzat să-l înlăture pe prietenul şi consilierul său, pe care-l numise şi Cancelar al Universităţii din Cambridge.

Buckingham a condus o nouă flotă, dar şi această expediţie a eşuat lamentabil.

La 26 martie 1628, Parlamentul a aprobat Petiţia dreptului, prin care regele nu putea percepe taxe fără aprobarea Parlamentului şi prevedea că civilii nu puteau fi închişi fără a fi judecaţi. În acelaşi an, Buckingham a fost asasinat. Regele a plâns, dar poporul s-a bucurat. Moartea lui Buckingham a accentuat prăpastia dintre curte şi popor, dintre coroană şi Camera Comunelor. Cu toate că moartea lui a pus capăt războiului cu Spania, nu a pus capăt conflictelor dintre rege şi Parlament.  

În prima fază a domniei sale, regele a dus o dispută dură pentru putere împotriva Parlamentului, pe care de altfel l-a şi dizolvat la 10 martie 1629. În ianuarie 1629, Carol I a deschis o nouă sesiune a Parlamentului. Un deputat a citit o scrisoare în care condamna politica suveranului în privinţa arminianismului, colectarea taxelor şi a catolicismului. Acesta a declarat că cine plătea taxe şi impozite fără acordul parlamentului era un duşman şi un trădător al patriei.

Pentru Carol I (care deja ameninţase că va guverna singur, fără şedinţele indisciplinate ale Parlamentului) era deja prea mult şi a decis dizolvarea parlamentului. Puţin mai târziu, regele a început tratativele de pace cu Franţa cardinalului Richelieu şi cu Spania contelui Olivares. Perioada de unsprezece ani care a urmat dizolvării parlamentului a fost numită „Tirania celor unsprezece ani”. Carol I a guvernat fără sprijin parlamentar ca suveran absolut.

Carol I a încercat să consolideze financiar Anglia. A impus o taxă, „Ship money”, în favoarea marinei militare, pentru apărarea coastelor şi a navelor comerciale. Chiar dacă Anglia nu era în război, era de importanţă primară constituirea unei flote navale puternice şi eficace. Regele a impus ca toate oraşele portuare să furnizeze o navă de război sau să plătească costul acesteia. Ulterior, această taxă a fost impusă şi oraşelor din interiorul ţării.

Nemulţumirea a crescut în toate straturile sociale, dar cei doisprezece judecători de drept comun ai Angliei au declarat că taxa era una din prerogativele regelui. Cu o asprime considerabilă, Carol I a strâns fonduri şi de la nobilimea scoţiană; aceasta, pentru a avea dreptul de proprietate, trebuia să plătească o chirie anuală.

Regele a încercat să poarte Biserica anglicană, în prevalenţă calvinistă, spre o viziune mai tradiţională şi sacramentală. Împreună cu William Land, pe care l-a numit arhiepiscop de Canterbury, a introdus o serie de reforme care s-au dovedit a fi total nepopulare. Contrar spiritului reformat, foarte răspândit printre preoţii englezi şi scoţieni, Laud considera că trebuia abolit complet calvinismul.

Laud era şi un adept activ al arminianismului. Numeroşi clerici şi laici au fost trimişi în judecată, deseori au fost găsiţi vinovaţi şi condamnaţi la închisoare sau la moarte. Mărturisirile de vinovăţie erau de multe ori smulse cu ajutorul torturii. În perioada reorganizăţii religioase a lui Laud, au plecat primele grupuri masive de colonişti în Noua Anglie.

Când Carol I a încercat să impună politica sa religioasă în Scoţia s-a confruntat cu numeroase dificultăţi. Intervenţia militară în Scoţia s-a încheiat prin umilitoarea pace de la Berwick, prin care scoţienii au obţinut libertăţi religioase şi civile. Eşecul a dus la o criză financiară care a pus capăt guvernării sale absolutiste.

În anul 1640, Carol I a fost constrâns să reunească Parlamentul pentru a strânge noi fonduri. Pentru a obţine banii necesari operaţiunilor militare împotriva scoţienilor, a anulat Ship money. Dar când Parlamentul a formulat acuzaţii asupra unora dintre deciziile suveranului şi a blocat temporar subvenţiile, Carol I l-a dizolvat, după doar trei săptămâni de activitate. De aceea, această convocare a Parlamentului a primit numele de Parlamentul cel Scurt.

În acelaşi an, după alte înfrângeri în faţa scoţienilor, regele a convocat Parlamentul cel Lung, dar acesta s-a dovedit imediat ostil regelui. Văzând tendinţele sale absolutiste, mai ales în modul de a impune taxe fără aprobare, Parlamentul s-a opus regelui Carol I. O altă cauză de conflict cu societatea engleză a fost şi politica sa religioasă: ostil atât fundamentalismului cât şi tendinţelor reformatoare şi adoptând calea de mijloc, regele Carol I al Angliei a fost acuzat de supuşii săi că ar fi filo-catolic, că favorizează catolicismul şi că se opune reformei Bisericii Anglicane.

Tensiunile politice şi religioase cumulate în decursul anilor au explodat în războiul civil englez.

Împotriva regelui s-au ridicat forţele Parlamentului, care se opuneau tentativelor sale de centralizare a puterii în sens absolut. Alături de Parlament s-au aliat puritanii, ostili politicii religioase regale.