Un precursor major al lumii moderne: John LOCKE

John Locke a murit la 28 octombrie 1704, la Essex. A fost un mare filosof şi om politic englez din secolul al XVII-lea, preocupat mai ales de societate şi epistemologie. Locke este considerat precursorul major al numeroaselor principii politice care alcătuiesc fundamentul vieţii occidentale moderne.

 

John Locke s-a născut la 29 august 1632, la Wrington, în Anglia.  A studiat mai întâi la Londra, apoi a trecut la Oxford, manifestând o deosebită preferinţă pentru studiile exacte, medicină şi filosofie. În anul 1665 a fost secretar de legaţie la Cleve, pe lângă Sir Walter Van, dar pentru scurtă vreme, doar două luni. Întors de la Cleve în Anglia, l-a cunoscut, un an mai târziu, pe Lordul Anthony Ashley, care va fi ridicat ceva mai târziu la rangul de Earl of Shaftesbury, cu care s-a împrietenit şi în a cărui casă a îndeplinit, de la 1667 la 1675, oficiul de medic precum şi pe acela de educator. Prietenia cu Lordul Anthony Ashley a decis şi peripeţiile vieţii lui John Locke. Împărtăşind cu acesta răspunderi politice, fiindu-i secretar şi atunci când prietenul său a fost Lord Cancelar, cât şi atunci când a fost prim-ministru, Locke a trebuit să-l urmeze pe Shaftesbury şi când acesta a trebuit să se refugieze în Olanda în urma conflictului cu regele, unde a trăit luându-şi diferite nume şi schimbând oraşele, pentru a nu fi descoperit, de la 1683 până la 1689, când s-a urcat pe tronul Angliei Wilhelm de Orania. Întorcându-se în patrie, el a fost numit în diferite funcţii importante.

Locke este figura emblematică a celor trei mari tradiţii de gândire aflate în centrul spiritualităţii epocii moderne. În câmpul cunoaşterii, el este întemeietorul empirismului. Fără a fi iniţiat în gândirea empiristă modernă, asemenea lui Thomas Hobbes şi Francis Bacon, intelectualul englez a devenit reprezentantul ei când este vorba despre empirism-raţionalism. Istoria filosofiei se referă în primul rând la John Locke şi René Descartes, personalităţi tutelare ale celor două curente antitetice, care nu rivalizau ca simple doctrine gnoseologice, ci ca veritabile paradigme de raţionalitate alternative. Mai puţin cunoscut şi comentat este rolul lui Locke în domeniul filosofiei limbajului. Acesta poate fi considerat iniţiatorul paradigmei moderne a limbajului – instrument de organizare a experienţei, şi implicit de decupare ontologică a lumii, viziune instrumentalistă. Ideea de bază este aceea că fiecare limbă sau sistem conceptual nu este altceva decât un mod particular de a structura şi percepe o realitate, care, aşa cum este în sine însăşi, rămâne inaccesibilă.

Locke a continuat linia empiric-materialistă a lui Bacon şi Hobbes în teoria cunoaşterii. Opera celebră a lui Locke, care a exercitat foarte mari influenţe, se intitulează Eseu asupra intelectului omenesc, scrisă în 1689-1690. Combătând teoria idealistă a ideilor înnăscute, John Locke a afirmat în această lucrare că toate cunoştinţele provin din experienţa senzorială. După el, mintea omului este la naştere ca o foaie nescrisă (tabula rasa). „În intelect nu există nimic fără să fi fost înainte de simţuri”, afirma Locke. Acesta a făcut totuşi unele concesii idealismului, admiţând, alături de experienţa internă, ca un izvor de sine stătător al cunoaşterii şi formulând teoria cauzalităţilor secundare, după care calităţile secundare (culoarea, gustul, mirosul etc.) ar fi subiective şi numai calităţile primare (întinderea, figura, mişcarea etc.) ar avea un caracter obiectiv. Locke nu înţelegea specificul calitativ al raţiunii în raport cu simţurile şi rolul ei activ. Trăsăturile mecaniste ale gnoseologiei lui Locke, potrivit căreia raţiunea nu face decât să combine şi să separe ideile simple furnizate de simţuri, l-au determinat pe Engels să-l considere, alături de Bacon, drept întemeietor al metodei metafizice în filosofia modernă.

John Locke a fost unul dintre întemeietorii deismului. Datorită contradicţiilor sale, filosofia lui Locke a slujit drept punct de plecare atât materialismului secolului al XVIII-lea cât şi idealismului subiectiv al lui Berkeley. Prin lucrarea sa Câteva păreri asupra educaţiei, scrisă în 1693, care a înrâurit puternic dezvoltarea pedagogiei în secolele XVIII-XIX, Locke a preconizat educarea în familie a unui gentleman de tip nou, purtător al spiritului întreprinzător burghez. Ideolog al compromisului încheiat între burghezie şi nobilime, după revoluţia engleză din secolul al XVII-lea, Locke a fost un partizan al monarhiei constituţionale.

 

John Locke a fost socotit în genere ca fiind întemeietorul empirismului modern, adică al acelui curent epistemologic care susţine că toate ideile noastre provin din simţuri, că îşi au fundamentul în experienţă. Locke nu este, prin urmare, un metafizician, ci un epistemolog, adică un teoretician al cunoaşterii. El şi-a propus în lucrarea lui fundamentală să dea o „cercetare asupra originii certitudinii şi întinderii cunoştinţei omeneşti, asupra temeiurilor şi gradelor credinţei, părerii şi asentimentului”. În legătură cu problema originii cunoştinţei, Locke ia o poziţie contrară raţionalismului.

„Teoria ideilor înnăscute” este o teorie gnoseologică idealistă potrivit căreia în conştiinţa omului ar exista, de la naştere, independent de experienţă, anumite idei, cum ar fi, spre exemplu, ideile de număr, de mişcare, de întindere. „Teoria ideilor înnăscute” a fost susţinută sub diferite forme de Platon, Descartes, Leibnitz şi de alţi filosofi. Ea a fost criticată de pe poziţiile senzualismului materialist de Locke, Condillac ş.a. Materialismul dialectic a respins mai apoi „teoria ideilor înnăscute”, arătând că izvorul tuturor cunoştinţelor noastre sunt senzaţiile şi percepţiile, care reflectă lumea obiectivă. Locke spune că nu există idei şi principii înnăscute. Intelectul nu este în posesia anumitor idei cu care vine pe lume, când se naşte omul. Ca urmare, toate ideile, fără deosebire, pe care le posedă intelectul, îi sunt procurate de simţuri, îi vin de la percepţii. Intelectul este activ, dar nu este creator.

Două sunt izvoarele din care provin cunoştinţele noastre. Avem, pe de o parte, percepţiile care ne pun în contact cu obiectele externe, pe care Locke le numeşte senzaţii, iar pe de altă parte avem percepţiile care ne revelează ceea ce se petrece în conştiinţa noastră şi pe care Locke le numeşte reflexii. Avem deci o experienţă externă şi una internă. Locke ţine să sublinieze că experienţa externă este aceea care se produce întâi şi că după aceasta ia naştere şi experienţa internă.În politică, Locke combate absolutismul şi tirania, apără libertatea şi dreptul, vede în puterea legislativă forţa supremă. Acesteia trebuie să i se supună puterea executivă şi cea federativă, care are menirea să apere comunitatea împotriva primejdiilor din afară. Dacă guvernul, reprezentanţii şi monarhul îşi depăşesc mandatul, atunci poporul trebuie să intervină şi să-şi exercite singur suveranitatea. Cine încalcă legea şi ştirbeşte din drepturile poporului se pune în stare de război cu acesta şi revoluţia este în acest caz o armă de apărare, un rău necesar.

 

În pedagogie, Locke recomandă să se deştepte în copil dispoziţiile naturale, să se ţină seama de individualitatea lui, să se predea un învăţământ intuitiv, să fie pregătit pentru muncă printr-o activitate plăcută. Contribuţii interesante a adus Locke şi în domeniul moralei.

 

Concluzia lucrării Scrisoare despre Toleranţă este aceea că toleranţa promovează ordinea civilă şi armonia prin aceea că face ca termenii participării la o biserică să fie cât se poate de permisivi. Este responsabilitatea magistratului suveran să reglementeze o practică religioasă în scopul asigurării păcii, siguranţei şi securităţii întregii societăţi. Amestecarea în convingerile religioase ale indivizilor este absurdă şi nedreaptă. Suveranul trebuie să ştie cum să-şi folosească dreptul de a dispune. În acest cadru, supuşii trebuie să se supună pasiv, neputând decide împotriva poruncilor conducătorului. Locke delimitează o zonă în care supunerea pasivă este imposibilă: convingerea unui om nu se poate supune autorităţii şi nicio fiinţă umană nu-şi abandonează credinţa la ordinul altei fiinţe. Fiecare este pe deplin responsabil pentru convingerile sale şi va trebui să răspundă în faţa lui Dumnezeu pentru ele la Judecata de Apoi. Până atunci, magistratul va avea sarcina de a se îngriji de ordinea civilă, fără să ia locul divinităţii.

Unii intelectuali au considerat credinţele sale politice ca fiind derivate din cele religioase. Locke avea o credinţă calvinistă, dar în perioada scrierii lucrării Reflecţii (1935) acesta a îmbrăţişat nu doar idei socinianiste, ci şi ideea negării preexistenţei lui Hristos. Wainwright notează că în scrierile postume Paraphrase (1707) Locke, prin interpretările date Bibliei, poate fi considerat arianist. Lui Locke nu îi era clar la acea vreme conceptul de păcat originar, astfel că a fost acuzat de socinianism, arianism şi deism.

Locke nu a negat existenţa răului. A afirmat că omul este capabil să provoace războaie nedrepte şi să comită crime. Criminalii trebuie pedepsiţi, chiar cu pedeapsa capitală. Cu privire la Biblie, Locke era foarte conservator. A continuat să fie inspirat de către Scripturi. Miracolele erau dovezi ale naturii divine specifice pasajelor biblice. Locke era convins că întregul manuscript era o corelaţie cu natura raţională. Deşi era un susţinător al toleranţei, Locke a persuadat autorităţile să nu tolereze ateismul, deoarece credea că negarea existenţei lui Dumnezeu ar distruge ordinea socială şi ar conduce la haos. Inclusiv toate filosofiile ateiste şi toate încercările de a deduce legea naturală sau morală din premise pur seculare, de exemplu „autonomia sau demnitatea omului”. Din perspectivă lockeană, argumentul cosmologic era valid şi demonstra existenţa lui Dumnezeu. Orientările politice erau bazate pe un set particular de asumţii creştin protestante. Conceptul său de om a fost întemeiat pe credinţa în geneză.

Locke credea că „am fost trimişi în lume sub poruncile lui Dumnezeu, suntem proprietatea sa, creaţie a sa, şi nu plăcerea altcuiva”. Identic cu teoria legii naturale propusă de Hugo Grotius şi Samuel Pufendorf, Locke a echivalat legea naturală cu revelaţia biblică, ambele având în viziunea sa origini divine şi fără să existe o relaţie de contradicţie între ele. John Locke a fost foarte interesat de doctrina creştină şi a insistat că majoritatea oamenilor nu ar putea înţelege detaliile legii naturale fără învăţăturile şi exemplul lui Iisus. Filosoful a derivat conceptele sale politice fundamentale din texte biblice. Mai mult, Locke a derivat însăşi egalitatea umană, inclusiv egalitatea sexelor, punctul originar al doctrinei teologice Imago Dei. Pentru Locke, una dintre consecinţele principiului egalităţii a fost aceea că toţi oamenii au fost creaţi egali şi liberi, iar guvernul avea nevoie de consimţământul celor guvernaţi.

Doar când Locke a derivat aspectele fundamentale ale propriilor concepte de om şi etică din textele biblice – viaţă, egalitate, proprietate privată etc – a examinat în calitate de filosof care repercusiuni au rămas identice cu cele anterioare. John Locke a murit la 28 octombrie 1704, la Essex.

 

 

Influenţa lui John Locke asupra lumii moderne

 

Opţiunile politice ale lui Locke au devenit ingredientele centrale a ceea ce lumea occidentală modernă consideră a fi normalitatea politică şi socială, normalitatea vieţii umane civilizate. Probabil cea mai importantă idee este aceea a subordonării statului (guvernământului) faţă de societatea civilă, faţă de cei conduşi. A inaugurat ideea modernă a supremaţiei societăţii civile faţă de stat. Aceasta denunţă autoritarismul politic şi subordonarea excesivă faţă de puterea politică.

Locke a inspirat şi mişcarea liberalismului modern. Ideea că statul este mandatat de cetăţeni cu sarcini bine precizate preconizează principiul statului minimal. S-a conturat acea mentalitate că statul trebuie să fie în slujba cetăţeanului şi nu invers. Locke a insistat asupra mandatului politic limitat, asupra principiului subordonării acţiunii politice faţă de interesele civile. A promovat ideea separării sferei publice de sfera privată, în care statul să nu se amestece. A promovat şi egalitatea politică şi juridică între cetăţeni. Influenţa lui Locke asupra gândirii secolului al XVIII-lea a fost deosebit de mare. Ideile sale au făcut epocă mai ales în Franţa; aici s-au scos chiar şi acele consecinţe ale gândirii sale pe care singur nu ar fi îndrăznit să le facă. Ideile sale privind educaţia au dus la naşterea lui Emile al lui Rousseau, iar cele politice i-au inspirat pe Montesquieu şi Rousseau. Numai încăpute pe mâinile acestora, liberalismul moderat şi practic al englezului Locke s-a transformat în doctrina franceză revoluţionară şi frământată.  

 

 

„Orice nedreptate izvorăşte din prea mare iubire faţă de noi înşineşi din prea puţină iubire faţă de alţii”.