„Un om pe care Dumnezeu îl ajută să ajungă într-o funcţie are obligaţia morală de a ajuta oamenii” (Mircea Man)

Pentru Mircea Man, Maramureşul este crez, datorie de onoare, profesie de credinţă şi menire. A învăţat de mic, în spaţiul încărcat de spiritualitate a Rohiei şi în familie, responsabilitatea pentru muncă şi respectul pentru oameni. De atunci, în toate funcţiile publice pe care le-a ocupat a considerat că are o datorie morală sfântă: ajutarea oamenilor.

Reporter: Veniţi dintr-o zonă şi dintr-o familie cu credinţă şi principii puternice. Care au fost principiile pe care le-aţi învăţat în casă, în familie şi pe care le păstraţi şi astăzi?

Mircea Man: Sigur că nu se mai foloseşte expresia 7 ani de-acasă, însă la Rohia era o ordine foarte precisă şi încep de la Duminică. În această Sfântă zi toată familia eram la mănăstirea Rohia după care era o masă la prânz la care era prezentă toată lumea şi fiecare ştia ce are de făcut şi îşi făcea datoria. Provin dintr-o familie cu patru fraţi. Nu am fost şi nu suntem o familie bogată, dar am fost o familie care respectăm munca şi am fost cultivaţi în a asculta şi ajuta omul şi a-i ajuta pe cei care au necazuri. Din acest punct de vedere, în orice funcţie am fost, peste tot am reuşit să las loc de „bună ziua”, să am un rspect deosebit faţă de toţi oamenii şi să-i ascult şi pe cei care mi-au vrut răul şi pe cei care mi-au vrut binele. Am considerat că un om pe care Dumnezeu îl ajută să ajungă într-o funcţie are obligaţia morală de a ajuta oamenii. Şi acest lucru cred că l-am demonstrat peste tot, inclusiv în cei 4 ani în care am fost preşedinte al Consiliului Judeţean Maramureş. Mi-am început mandatul în cizme de cauciuc la Borşa, Ruscova, Repedea, Poieni, la inundaţii, am putut să mă îmbrac şi în costum să fiu în birourile de la Bucureşti pentru proiectele din Maramureş, cred că formarea de 7 ani de acasă mi-a fost de mare folos şi felul meu de a fi şi de a asculta m-a ajutat foarte mult în ceea ce am avut de făcut.

Rep.: Cum vă „încărcaţi” bateriile?

M.M.: De fiecare dată când simţeam că nu mai pot duce problemele cu care se confruntă judeţul, îmi era suficient o ieşire pe Valea Izei, duminica, într-o biserică şi să văd oamenii de acolo, felul lor de-a fi, credinţa şi respectul faţă de familie, de comunitate, de muncă şi ştiam că lucrurile trebuie să meargă mai departe. Avem în judeţ oameni extraordinari. În marea lor majoritate, moroşenii sunt oameni harnici, credincioşi, oneşti, buni, respectuoşi şi atât cât am ştiut eu am încercat să facem promovări cum este de exemplu Târgul de la Berlin cu produse tradiţionale, întâlnirile de laBruxelles, de la Strasbourg, ieşirea Maramureşului în ţară, peste tot, cu produse tradişionale, cu folclor. M-a preocupat şi mă preocupă promovarea Maramureşului şi rezolvând problemele de infrastructură sunt convins că nu facem altceva decât să-i dăm un respect cetăţeanului care a muncit în străinătate, în România, a reuşit să-şi facă o pensiune şi noi trebuie să venim cu cealaltă parte care să aducă turişti şi veniturişi locuri de muncă suplimentare pentru judeţ.

Rep.: Aţi fost întotdeauna apropiat de Biserică.

M.M.: Fiind în Biroul Naţional Bisericesc în care sunt 6 mireni din toată ţara, am considerat întotdeauna că ajutând biserica îi ajut pe cei care intră în biserică. Cetăţenii sunt apropiaţi de biserică şi administraţia trebuie să fie mână-n mână cu biserica. Dacă ajuţi la construcţia unei biserici, de fapt ajuţi enoriaşii de acolo, pentru că altfel ei ar trebui să plătească biserica. Or şi enoriaşii plătesc taxe şi impozite şi e normal să-i ajuţi la repararea unei biserici. Or legătura dintre administraţia locală, administraţia judeţeană şi Biserică trebuie să fie una deschisă, care să dea posibilitatea de dialog, pentru că într-un fel sau altul toţi ne adresăm cetăţenilor. Pentru mine această legătură este sfântă. Şi, de fiecare dată într-o biserică, fie că sunt 5000 de oameni sau 10000, nu intră preşedintele Mircea Man, ci omul Mircea Man.

Rep.: Ce sacrificii personale înseamnă această funcţie?

M.M.: Suntem făcuţi să mergem înainte. Fac parte din acei oameni care trebuie să facă ceva util. În ceea ce priveşte familia a fost extrem de greu pe parcursul celor 20 de ani după Revoluţie. Mai bine de 12ani am fost la Bucureşti, făcând naveta în fiecare săptămână. Au fot momente de sacrificii, însă suntem o familie unită, copiii s-au realizat şi cea mai mare satisfacţie e fapul că am o nepoată şi îmi fac zilnic vreme, măcar 10 minute să o văd. Însă au fost multe sacrificii, multe răutăţi trimise înspre familia mea, dar mi le-am asumat aceste lucruri. Din păcate, cu cât este mai performant într-o funcţie, cu atât răutăţile sunt mai mari. Dar trebuie să le ducem mai departe, să finalizăm proiectele penru Maramureş şi spun că niciun sacrificiu nu este prea mare.