Un mare spirit renascentist: Pico della Mirandola

* Printre oamenii care, pe langa Marsilio Ficino, compuneau cercul admiratorilor lui Platon, de la Florenta din vremea Renasterii, cel mai insemnat a fost, desigur, Pico della Mirandola, omul care a avut o puternica influenta asupra contemporanilor care l-au cunoscut si l-au inteles. Giovanni Pico della Mirandola a trait prea putin pentru ca straduintele lui, oricat au fost de neobosite, sa-i fi ingaduit sa ajunga la realizarea deplina a scopului pe care il urmarea. Daca moartea nu l-ar fi surprins cu mult inainte de timp – la 31 de ani de-abia – , nu mai incape indoiala ca, plin de ravna cum era, ne-ar fi lasat o opera, nu numai mai voluminoasa, dar si mai desavarsita. S-a nascut la 24 februarie 1463 in castelul feudal al parintilor sai, in Italia de Nord. Neamul sau pretindea ca se tragea din imparatul Constantin cel Mare, care avusese un nepot cu numele de Picus, dar nici o dovada istorica nu venea in sprijinul acestei genealogii ce fusese, probabil, faurita dupa gustul si obiceiurile timpului. Tatal sau, Giovanfrancesco al II-lea, a murit in 1467, la patru ani dupa nasterea fiului sau Giovanni, a carui educatie a ramas astfel numai pe seama mamei sale Giulia. Cei doi frati, Galeotto si Antonio, mostenisera firea razboinica si patimasa a tatalui lor. Contesa Giulia, care avea o mare slabiciune pentru literatura, si-a dorit sa-si pregateasca unul dintre fii pentru cariera literelor si pentru inaltele demnitati ale Bisericii. Trimis la Universitatea din Bologna, ca sa studieze dreptul, tanarul Giovanni a luat, in scurta vreme, toiagul pribegiei si a colindat fara preget pe la toate universitatile, atat din Italia, cat si din Franta, interesandu-se de tot ce se putea invata si mai ales de teologie si de filosofie. De la Bologna a trecut pe la Ferrara, de aici la Pavia, la Florenta si la Paris. In universitati, fondul invatamantului filozofic il formau operele lui Aristotel si ale comentatorilor sai, iar umanistii cautau sa-i restabileasca doctrinele in forma lor primitiva, dupa orginalele grecesti. Prima sa cultura a fost scolastica-averroista. Curentul larg al umanismului l-a prins, insa, in scurta vreme si l-a facut sa se apuce de studiul limbii grecesti, ca sa poata citi in original operele filosofilor vechi si indeosebi ale „maestrului” universal, Aristotel. Dascal i-a fost un grec, emigrat din Constantinopol, de origine insa din Creta, Emanuel Adramythenus, pe care Pico l-a gazduit multa vreme in casa sa. La Florenta insa, unde s-a dus pentru prima oara catre sfarsitul anului 1483 sau inceputul celui urmator, Pico a patruns intr-un nou cerc de umanisti in care domnea influenta lui Platon. Aici l-a cunoscut pe Marsilio Ficino. Si mai mult l-a intarit pe Pico in ideea de a concilia pe Platon cu Aristotel prin trecerea sa pe la Universitatea din Paris, in 1485 – 1486. Universitatea din Paris era un puternic centru al studiilor aristotelice. S-a intors in Italia, retragandu-se la tara, mai ales la Fralta, langa Peruggia. Pico a cautat sa-si adanceasca ideile si incetul cu incetul conformitatea celor doi reprezentanti de frunte ai filosofiei vechi, a lui Platon si Aristotel, a luat in mintea sa proportiile unei conformitati universale a tuturor doctrinelor filosofice ale omenirii: a filosofiei scolastice cu cea araba, a acesteia cu doctrinele cabalistice ale evreilor etc. A studiat Cabbala si Talmudul (invatase limba ebraica de la Iochaman Alemanno, un evreu emigrant din Constantinopol, aprofundase scrierile ebraice cu Eliah del Medigo, un evreu care preda la Padua si invatase dialectul chaldaic cu Flavius Mithridates). „Pico s-a gandit sa ocupe o pozitie privilegiata in istoria universala, fiind pe punctul de a face sa domneasca pax philosophica”, afirma André Chestel. Incetul cu incetul, numarul tezelor pe care Pico isi propunea sa le sustina la Roma, s-a ridicat la noua sute. Ele priveau toate domeniile cugetarii filosofice, logica, metafizica, etica, ba chiar si fizica si matematica, in intelesul antic, si fireste si teologia. Publicandu-le, Pico le-a trimis tuturor universitatilor din Italia, Franta, Spania si Germania, pe care le invita cu insistenta sa trimita reprezentanti la sustinerea lor. El se declara gata sa plateasca singur drumul si intretinerea studentilor ce n-ar fi dispus de mijloace spre a veni la Roma. „Congresul” ce se anunta cu atata pompa si asa proportii a atras, fireste, atentia tuturor, ca un eveniment stiintific – si Biserica romana s-a crezut datoare sa supuna cele noua sute de teze unui examen prealabil, ca sa vada daca nu contineau cumva principii opuse dogmelor ei. Treisprezece dintre ele au fost gasite „neconforme” si Pico a fost invitat sa renunte la dezvoltarea lor. El s-a aparat insa, aratand ca admitea intru totul dogmele Bisericii, dar nu putea renunta la dreptul de a le interpreta cum credea. Aceasta aparare l-a indispus pe Papa Inocentiu al VIII-lea, care l-a sfatuit pe cale particulara sa renunte la dezbaterea proiectata. Pico insa n-a urmat acest sfat si atunci Papa a interzis in mod oficial tinerea ei la Roma. Vazandu-si planul zadarnicit, tanarul filozof a scris o Apologie ca sa-si obtina astfel autorizatia dorita. Raspunsul Sfantului Scaun a fost bula de excomunicare de la 4 august. Spre a scapa de urmarile Inchizitiei, Pico a fugit in Franta. In Dauphiné, a fost prins si arestat de Philippe de Bresse. In urma interventiei prietenilor sai din Paris, fugarul a fost transportat la Vincennes si mentinut inchis in citadela pana in primavara anului 1488. Urmand indemnurile lui Marsilio Ficino, s-a intors la Florenta. Nicaieri nu putea fi mai in siguranta decat acolo, sub ocrotirea luminata a lui Lorenzo de Medici. Spre a nu parea ca nesocoteste bula papala, principele florentin i-a scris lui Inocetiu al VIII-lea, rugandu-l sa revina asupra masurilor luate impotriva lui Pico si asigurandu-l ca tanarul invatat duce la Florenta o viata foarte retrasa, cu totul conforma cerintelor Bisericii. Papa n-a ridicat masurile luate, dar a dat o dovada de bunavointa, permitandu-i lui Pico sa locuiasca „in apropiere” de Florenta, fara sa poata intra, totusi, in oras. Lorenzo i-a daruit atunci o vila la Fiesole, a facut sa i se acorde cetatenia florentina si sa i se recunoasca dreptul de a cumpara pamanturi pe teritoriul republicii. Sederea la Fiesole nu l-au impiedicau pe Pico sa ia parte la adunarile Academiei platonice, care se tineau, de regula, afara din oras, in vilele lui Lorenzo de Medici de la Careggi, Ceffainolo, Pogio a Caiano sau in gradinile manastirii dei Camaldoli. In retragerea in care traia si in linistea regasita in sfarsit, si-a reluat Pico studiile sale filozofice. A refacut primele sale doua scrieri Heptatus si De ante et uno, care au fost publicate in 1489, a inceput lucrarea impotriva astrologilor si opera cea mare, opera fundamentala a vietii sale, opera la care se gandise de la inceput: Concordanta lui Platon cu Aristotel. Dezgustul pe care i-l lasase conflictul sau cu Sfantul Scaun si primejdiile prin care trecuse dadusera mai multa tarie pornirii fundamentale a naturii sale: dragostea de studii, in libertatea si pacea singuratatii. El insusi zicea intr-o scrisoare: „prefer celula mea, rafturile bibliotecii, studiile si pacea sufletului, palatelor regale, afacerilor statului si favorurilor Curiei.” Ne-a ramas o descriere a lui Pico della Mirandola. „Corpul sau era frumos si zvelt, miscarile sale erau pline de masura si de nobleta. Carnea sa era alba si frageda, figura sa era plina de gratie, dintii ii erau albi si regulati, iar ochii cenusii si limpezi. Parul blond cadea in bucle lungi pe umeri”, scria despre el nepotul sau, Giovanfrancesco, fiul fratelui sau mai mare Galetto. Acestuia i-a vandut, pe un pret derizoriu, drepturile sale de suveranitate asupra comitatelor de Mirandola si Concordia. Din suma primita a dat cea mai mare parte saracilor, pastrand pentru el strictul necesar. In plus, Montaigne descrie in al sau Journal de Voyage o efigie de marime naturala a lui „Picus Mirandula” la Urbino: „Un chip frumos, foarte alb, fara barba, in jur de 17 sau 18 ani, nasul lunguiet, ochii blanzi, chipul plapand, parul blond pana la umeri si o stranie inzorzonare a vesmintelor.” Relatia lui Pico della Mirandola cu celebrul calugar Savonarola ne-o descrie P.P.Negulescu: „Pe Savonarola l-a cunoscut la o adunare a dominicanilor la Reggio, in 1486. Pe atunci, insa, deosebirea dintre ei era prea mare. Pico n-avea decat douazeci si trei de ani si indeletnicirile intelectuale nu izbutisera inca sa rupa mrejele vietii. Influenta lui Savonarola asupra-i n-a putut fi decat foarte mica sau nula. A doua oara l-a intalnit in 1493, la Ferrara. Inocentiu al VIII-lea murise cu un an inainte si Alexandru al VI-lea Borgia ridicase banuiala de erezie indreptata impotriva lui Pico, precum si exilul la care fusese condamnat. Ajuns la Ferrara, invitat de familia domnitoare de Este, cu care era inrudit, Pico della Mirandola a asistat la o intalnire a dominicanilor si a reinnoit cunostinta cu Savonarola. Figura impunatoare a calugarului l-a impresionat de aceasta data mai mult. Cand Savonarola si-a inceput predicile la Florenta, in septembrie 1494, Pico s-a dus sa-l asculte. Efectul produs de violenta gandirii si exprimarii calugarului a fost mare. La Pico, influenta lui Savonarola a gasit un teren pregatit mai dinainte. A fost chiar tentat sa intre si el in manastirea San Marco. Savonarola insusi a insistat sa faca acest pas, dar Pico a renuntat in cele din urma la gandul calugariei. Religia sa filosofica era prea inalta si prea libera si nu se mai putea cobori la dogmatica ingusta a dominicanilor.” Fred Bérence afirma ca: „Entuziasmul lui Pico pentru Savonarola era atat de mare incat izbutise sa-l duca pe Poliziano si pe Ficino sa-l asculte.” La inceputul lui noiembrie 1494 , Pico a cazut greu bolnav. Regele Carol al VIII-lea al Frantei, care se apropia de Florenta in drum spre Neapole, i-a trimis medicii, dar a fost in zadar. In fata mortii care se apropia, ultimele sale indoieli au incetat si Pico a cerut sa fie inmormantat in haina dominicanilor, in randul carora nu voise sa intre. La 17 noiembrie 1494, tocmai in ziua in care Carol al VIII-lea a intrat in Florenta, Pico si-a dat sufletul si Savonarola l-a inmormantat in cimitirul manastirii San Marco in vesmintele ordinului sau. A murit dupa ce si-a facut testamentul si a lasat averea spiralului Santa Maria Nuova. A fost otravit, se pare, de servitorii sai. Savonarola a declarat ca Dumnezeu il umpluse pe tanar de talente si daruri si ca, daca ar fi trait mai mult, scrierile sale le-ar fi intrecut pe toate cele pe care oamenii ni le-au lasat de opt sute de ani. O parte a convingerilor sale a ramas consemnata, asa cum este cea care sustine ca „Noi atribuim prea mult Cerului... Nu exista pe pamant nimic mai mare decat omul, si nimic mai mare in om decat mintea si sufletul... Lucrurile pamantesti nu sunt atat de mari incat sa nu poata avea o alta cauza decat Cerul.” Un don Quijote al legendei filozofice „Acest don Quijote al legendei filozofice a fost un cugetator de o structura sufleteasca aleasa si rara, din specia, stinsa de mult, a inteleptilor antichitatii, care nu se dau inapoi sa jertfeasca totul pentru cautarea adevarului. Desi, prin nasterea lui, putea sa ajunga domnitorul uneia din micile state italiene din veacul al XV-lea; desi, prin calitatile lui, putea sa joace un rol de frunte in cariera ecleziastica, la orizontul careia stralucea, pentru ambitiosi, viziunea, mareata pe atunci, a scaunului pontifical; desi spiritul Renasterii il imbia sa se bucure de toate placerile lumii, pe care totul, atat o neobisnuita frumusete barbateasca, cat si o avere insemnata, i-ar fi ingaduit sa le guste cat mai larg; Pico della Mirandola a renuntat la toate aceste „zadarnicii”, si a trait retras, intr-o simplitate si o curatenie de moravuri ce contrastau puternic cu atmosfera timpului, consacrandu-se intreg cercetarilor filosofice.” – P.P.Negulescu. Un spirit universal „Spirit universal care voia sa concilieze filozofia lui Platon cu crestinismul.” „Cel mai de seama reprezentant renascentist al studiilor ebraice. El a cuprins in 900 de teze intelepciunea tuturor timpurilor si tuturor popoarelor, inclusiv a evreilor, si s-a oferit sa le sustina in fata tuturor savantilor. Cuvantarea lui despre demnitatea omului avea sa serveasca ca prefata la cele 900 de teze. A incercat sa rezolve problema concordantei dintre filozofia greaca, traditia ebraica si doctrina crestina.” „Prin Pico, gandirea cabalista a intrat in civilizatia occidentala.” „Principiul Renasterii a fost formulat de Pico della Mirandola: «Tu, omule, propriul tau plasmuitor si sculptor»”. – Andrei Otetea. Nici ceresc, nici pamantesc „Cea mai interesanta figura a culturii florentine din a doua jumatate a secolului al XV-lea este cu siguranta Giovanni Pico della Mirandola. Mare om de stiinta, dar si de o formatie culturala variata si complexa, in care experienta de tinerete a aristotelismului si averroismului scolii din Padova se amesteca cu cea a platonismului florentin, el a fost o personalitate disputata si framantata, framantarea sa reflectandu-se in insasi viata si evolutia lui intelectuala. Autor, in 1486, al lucrarii „Oratio de hominis dignitate”, unul dintre pasajele careia a devenit o marturie si un exemplu clasic al gandirii umaniste („nu te-am facut nici ceresc, nici pamantesc, nici muritor, nici nemuritor, astfel incat sa poti tu insuti sa te modelezi si sa te sculptezi, faurar liber si suveran, in forma pe care si-ai ales-o dinainte”), si-a sfarsit zilele (...) ca adept al lui Savonarola.” – Giuliano Procacci. Ioan BOTIS