Un gentilom în slujba Maramureşului

Loïc Thétio, „Românul de la Atlantic”, desfăşoară, de peste două decenii, activităţi umanitare în judeţul nostru. Maramureşul îi mulţumeşte, în locul oamenilor, aşa cum numai acest colţ de ţară ştie s-o facă. În patria natală, preşedintele Franţei i-a acordat a doua mare distincţie a ţării: Chevalier de l’Ordre National du Mérite.

La intrarea în Şurdeşti, dinspre Baia Mare, din şoseaua naţională se desprinde, spre stânga, un drum pietruit, presărat din loc în loc cu smocuri de iarbă încăpăţânată. În capătul drumului ce urcă şerpuind uşor spre coamele dealurilor, se află pensiunea unde Loïc Thétio stă de fiecare dată când vine în România. Un piersic sălbatic, încărcat cu fructe verzui cu alunecări de roz mă întâmpină în faţa porţii larg deschise. Gust cu savoare dintr-o piersică, încă nu îndeajuns de coaptă. Din spatele curţii se îndreaptă spre mine un dulău roşiatic; ceva între husky siberian şi malamut de Alaska. Mă liniştesc când văd că doar îşi precede stăpâna. Doamna Costin mă pofteşte înăuntru. Ajungem într-o sală primitoare, decorată cu elemente arhaice maramureşene. Loïc Thétio mă întâmpină jovial. Poartă, ca atunci când l-am cunoscut, un jerseu verde, parcă decupat din pajiştile locului. Pletele sure îi ating umerii şi-i dau într-adevăr un aer cavaleresc. Treptat, în atmosferă se insinuează o nuanţă de gentileţe franceză ce cochetează cu spiritul maramureşean. Faptul e accentuat de frumoasa fiică a gazdelor, care, cu amabilitate, a acceptat să ne fie interpret. În această ambianţă de ambiguitate naţională stă un cavaler modern    ce-şi deapănă cu multă modestie povestea.

„Sunt un vechi comisar de poliţie ieşit la pensie. Locuiesc în Ploemeur, un orăşel din Bretagne, la trei sute de metri de Atlantic. În curtea casei mele am un prun «de Maramureş», adus din Copalnic Mănăştur.

Am început acţiunile umanitare în Iugoslavia. Aveam o persoană de legătură în Kosovo. În aprilie 1990 am hotărât să ne întâlnim la Tisnov, în Republica Cehă, dar fiindcă în Iugoslavia era război, legătura noastră din Kosovo n-a mai putut să vină. La Tisno era o expoziţie de artizanat a ţărilor din vest unde erau expuse şi minerale. Împreună cu soţia mea, plimbându-ne prin faţa standurilor, i-am cunoscut pe soţii Costin. „A, vorbiţi franceza?” Au intrat în conversaţie cu noi şi domnul Costin   mi-a dat adresa sa, pe care am pus-o în buzunar. Mai târziu, am regăsit adresa şi, cum în Iugoslavia continua războiul, am decis să venim în România. Am ajuns la Şurdeşti, în iulie ‘91. L-am recunoscut pe Góbi (Gavril Costin este viceprimarul comunei Şişeşti-n.red.), i-am spus «Bună ziua!», iar el ne-a întrebat cine suntem. I-am amintit că ne-am întâlnit la Tisno şi el a exclamat: A, bine aţi venit! Aşa am pornit această muncă, în care, de 21 de ani, venim în Maramureş, de două-trei ori pe an, în acţiuni umanitare.

La început am adus haine. Îmi amintesc când, într-un an, am venit cu un microbuz plin cu haine noi pe care le-am dăruit oamenilor. Apoi, oamenii cu probleme de sănătate au început să-mi solicite ajutorul pentru ei sau pentru copiii lor. Treptat am văzut că cererile erau din ce în ce mai importante şi am decis să lucrăm cu primăriile. Ne-am “specializat” în ajutorul cu material ortopedic. În total, am adus 300, 400 de scaune cu rotile. Odată, la Copalnic Mănăştur am adus 24 de scaune cu rotile. Am lucrat cu Spitalul din Vişeu, Cavnic, cu Spitalul TBC din Baia Mare, cu Spitalul Judeţean Baia Mare în aproape toate secţiile: la cardiologie, ginecologie, maternitate, radiologie, neurologie. Am organizat chiar şi o deplasare a unor elevi din Franţa, care au venit să facă stagii de practică timp de două luni la Spitalul din Baia Mare. Am avut posibilitatea să organizez acest stagiu oriunde în lume, dar am ales Maramureşul. Am adus şapte cabinete stomatologice complet echipate, pe care le-am donat unor centre de sănătate din Vişeul de Sus, Şurdeşti, Săpânţa, Baia Mare. În acelaşi timp, am ajutat în mod egal şi şcolile. Am adus aproximativ 15 tone de vopsea, mobilier şcolar – bănci, table, biblioteci -, haine, tot ce ţine de activitatea pedagogică. Cea mai substanţială donaţie a fost când am reuşit să aduc şapte maşini de pompieri, echipate pentru a interveni imediat, în Fărcaşa, Şişeşti, Copalnic Mănăştiur, Săpânţa, Câmpulung la Tisa, Dragomireşti. Acum am adus în Groşii Ţibleşului 18 calculatoare complete. În Franţa avem suport şi din partea jurnaliştilor care fac reportaje în Bretania şi astfel oamenii află prin intermediul acestor articole de noi.Cunosc foarte bine Maramureşul. În 20 iulie 2002, m-am căsătorit cu soţia mea la Biserica de Lemn din Şurdeşti. Găsesc că aici oamenii încă sunt autentici. Apreciez foarte mult tradiţia, cântecele, dansul, peisajele, sarmalele, vinetele, ciorba şi “ptita”. Şi eu fac în Franţa muzică populară specifică zonei. În 2011 am cântat cu grupul meu, care se numeşte «Bagad de Ploemeur», la Udătoriu din Şurdeşti.

România se trăieşte, nu se povesteşte! le spun eu francezilor.”

„Greul muncii este în Franţa, călătoria în România pentru a dona este o recompensă. Când donez ceva unui om, am un moment de mare satisfacţie, dar este şi o plăcere egoistă. Zâmbetul şi braţele celui care dă şi ale celor care primesc nu se explică, se trăiesc. Suntem o asociaţie mică, care încearcă să facă lucruri mari şi toată activitatea este concentrată în Maramureş. Am început să fiu un pic fericit când am văzut că autorităţile politice s-au interesat de ce fac eu. Dar! Vreau să subliniez faptul că asociaţia umanitară Solidarité-PloemeuRoumaniE este o organizaţie apolitică.

Fie în Franţa sau în România, nu acceptăm ca acţiunile noastre să fie însuşite de oamenii politici. Astfel, am spus tot timpul reporterilor că donaţiile se fac de mine, ca preşedinte, în numele asociaţiei pe care o reprezint şi nu de alţii. Noi lucrăm pentru populaţie, pentru oamenii bolnavi, nu pentru interesul omului politic” - Loïc Thétio.

„Doresc să le spun oamenilor din Maramureş să se uite în jurul lor, să nu se privească doar pe sine. Trebuie să fie în fiecare această dorinţă, acest sentiment.

În aceste vremuri în care individualismul prinde aripi nu-i mai vedem pe cei din jurul nostru. Eu nu accept ca un spital să se închidă. Cel care ia decizia să închidă un spital este un asasin pentru mine. Aş vrea mult ca românii să-şi amintească de imnul lor naţional, Deşteaptă-te române!” - Loïc Thétio.