Un eveniment epocal!

NICOLAE BUD
Doctor în economie
Doctor în inginerie
Consilier al preşedintelui grupului de firme Astra
 

În prag de Sfântul Andrei, în București, pe dealul Arsenalului de altădată, a fost sfințit altarul Catedralei Mântuirii Neamului, ca prolog la ziua când, odată terminat, importantul și impunătorul edificiu își va deschide pentru totdeauna porțile în așteptarea credincioșilor.
De când creștinismul a luat în stăpâ­nire întinderile din spațiul carpato-danubiano-pontic, invitând localnicii să-și apropie învățăturile lui Hristos, tot românul a învățat înainte de toate drumul la biserică, iar pe măsură ce cineva din preajmă descifra bucoav­ne­le vremii, sub candela de acasă își găseau locul paginile acoperite cu rugăciuni și sfinte învățături.
Ortodoxia, știm bine, nu a operat cu alte dimensiuni de construcție decât cele care ne apropie. A te închina cu ochii la icoană a fost instituit ca un gest de intimitate, ca o zicere către cineva care îți este atât de aproape încât, atunci când îi vorbești este suficient să îi șoptești. Ruga către Cel de Sus a funcționat mereu ca o rostire sfioasă, pătrunsă de evlavie, neapărat gândită a fi auzită de cine trebuie. Indiferent că ea avea în vedere iertarea propriilor păcate, ale celor din imediata apropiere ori erau născute din gândul la cei aflați sub apăsarea vremurilor, bolnavi ori duși în tranșee. Adesea, rugăciunea românului se amesteca și cu lacrimile provocate de cei plecați pe calea fără de întoarcere. Sau cerând înțelegere și ocrotire pentru a noastră țară, atât de încercată în scurgerea veacurilor. De aici și obiceiul de a ne adresa, îngenuncheați în fața icoanelor, murmurând invocații creștinești în momente de cumpănă ori de împăcare cu datele vieții. Lăcașu­rile noastre de cult au început a fi pereți adunați în jurul catapetesmei totdeauna frumos gândită, cu chipuri de sfinți apropiați, sub privirea Panto­cratorului coborâtă din înălţări peste chipul cucernic al credinciosului, plecat de la ale lui pentru a rosti mulțumiri privind tot ce are, invocând înțelegerea cerească pentru toate câte mai așteaptă. Aceste zidiri sfințite prin slujbe stabilite de calendarul ortodox-creștin au vrut să confirme tocmai acest adevăr propriu bisericii unde
ne-a fost dat să fim botezați, cununați, mai apoi, într-o sinceră acceptare a cursului firesc al vieții, să fim conduși pe ultimul drum. Anume, adresarea noastră către Dumnezeu se produce într-o necesară intimitate, de sfântă apropiere, prin șoaptă ori cântec religios rostit cu smerenie. Bisericuțele noastre au avut dintotdeauna înfățișare de cetăți în miniatură, de case mai mari doar cât să încapă toți cei veniți încoace să se roage, la ceas de liniște, Creatorului. Dovadă, frumoasele noastre biserici de lemn de Maramureș și atâtea alte construcții similare presărate de la o margine la alta a țării.
Ne aflăm într-o altă etapă de evoluție a societății românești.
După decenii de scoatere din scenă, lăsată să existe, să supraviețuiască. Atât. A fost rechemată la viață nor­mală după ce Țara însăși a pornit-o din nou pe drumul reconstrucției în spirit democratic și al statului de drept. Construcția de noi biserici fac dovada acestei alinieri la un alt standard de manifestare, gândit să reașeze lăcașul sfânt ca pe o troiță în sufletul fiecăruia dintre noi. Priviți chiar în Maramureș cum anume înțelege Biserica creștin-ortodoxă să se afirme ca linie de legătură între noi și bunul Dumnezeu. Începând desigur cu reconsiderarea statutului slujitorilor ei. Continuând cu respectul cuvenit lăcașurilor. Apropie­rea de Cel de Sus, prin regândire antropometrică, transfigurarea perso­najelor și scenelor Bibliei, ridicarea de necontestat a nivelului artistic în realizarea „zugrăvelii” noilor lăcașuri.
Înțeleg strădania Bisericii Ortodoxe Române de a avea un loc „de pomenire și de-nchinăciune” cum nu a mai fost până ieri. Dovadă că alături de atâtea asemenea locuri sub semnul crucii-ca­tedrale, mânăstiri, bisericuțe una mai frumoasă ca alta, apare cea despre care vorbim acum „mult mai luminoasă și mult mai frumoasă” cum zice legenda de la Argeș. Nu este atât de nouă ideea unei Catedrale a Ortodoxiei, aici pe Dâmbovița. Mihai Eminescu şi Ioan Slavici au fost primii intelectuali ro­mâni care au lansat şi au susținut ideea construirii unei Catedrale Naționale ca semn de mulțumire adusă lui Dumne­zeu pentru dobândirea independenței României, adică un edificiu bise­ricesc cu valoare de simbol național. O propunere venea și din nevoia politică de a lăsa Dealul Patriarhiei doar ca teren de luptă pentru parlamentari. Sugestia era de a trece drept loc al slujbelor de rang înalt ceva mai la vale, în „Sfântul Spiridon cel Nou”, folosit deja drept necropolă patriar­hală. S-a renunțat.
Dar, repet, dorința ca românii să aibă o catedrală deosebită în Capitală fusese exprimată curând după Războiul de Independență, cu gândul la eroii căzuți în câmpiile Bulgariei, dornici să vadă împlinit visul eliberării noastre de sub turci. Domnitorul însuși
s-a manifestat activ, oferind din buzunarul propriu o sumă ce echivala 5% din bugetul țării. Oameni politici („Dar oameni răi din lumea rea”, cum ar fi spus George Coșbuc) n-au dovedit entuziasmul necesar pentru a se trece la treabă. N-a fost să fie!

După primul război mondial, regele a reluat gândul proiectului în cauză.
N-a mers nici acum. Când s-a înființat Patriarhia Română, spiritele s-au încins din nou. Un arhitect vestit, Petre Antonescu, autor între altele, al Arcului de Triumf, a avansat și un desfășurător.
Criza economică și lipsa de decizie a Puterii a lăsat lucrurile baltă.
Știu cum a reintrat pe rol Catedrala Mântuirii Neamului. Mi-l aduc aminte pe regretatul patriarh Teoctist vorbind despre aceasta la începutul anilor ’90. Inițiativa i-a aparținut. Au început discuțiile, ca și disputele. Adi­că împotrivirile. De asta ne arde nouă? Dar timpul a acționat în fa­voarea Proiectului. Dovadă că în ziua de 29 noiembrie 2007, în ajunul zilei Sf. Andrei, „Ocrotitorul Ro­mâniei”, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel efectua slujba de punere a pietrei de temelie a edificiului, aici pe dealul Arsenalului. Mai fuseseră și alte variante de amplasare: în fața complexului Unirea, din fosta Piață a Națiunii, ori pe lângă Biblioteca Națională. A rămas definitivă locația aceasta, unde guvernul și primăria Ca­pitalei au disponibilizat cele 11 hectare de teren necesare întregului complex.

Din februarie 2011, șantierul a preluat în antrepriză partea aceasta de București, oferind trecătorilor șansa de a se ține la curent cu stadiile intermediare ale construcţiei neo bizantine, mai înaltă chiar decât palatul parlamentului din imediata vecină­tate. S-a putut urmări din stradă cum și-a ocupat locul cuvenit Clopotul cel mare, la 60 de metri înălțime. Are trei metri și jumătate diametru și cântă­rește 25 de tone. Va fi acompaniat în final de alte cinci clopote. Acum se montează mozaicul icoanelor de pe catapeteasmă.
În acest decor de șantier în mișcare am asistat la Sfânta Liturghie oficiată în interiorul Catedralei de Preaferi­citul Daniel și Sanctitatea Sa Bar­to­lomeu I, Patriarhul Constantinopolelui. Cere­monie de un fast aparte, subliniată de asistența unui mare număr de clerici.
S-a intrat apoi în Sfântul Altar, unde credincioșii s-au închinat și au putut săruta Sfânta Masă. Se aflau aici Mâna Sfântului Andrei, adusă special din Grecia, precum și moaștele Sfintei Mare Muceniță Ecaterina.

Copleșitoare înfățișarea interioarelor Catedralei! Vor putea lua loc aici la
slujbe de anvergură circa șase mii de persoane, într-o ambianță de ridicat nivel arhitectural și artistic. Putem considera un simbolic început chiar pre­zența la evenimentul creștinesc a zeci de mii de credincioși, urmată, din câte știu, de pelerinajul intens din zilele următoare, când bărbați şi femei din toată țara și de peste graniță au ținut să treacă pragul sfântului edificiu, ce va purta ca nume de identitate: Înălțarea Domnului (Ziua Eroilor) și Sfântul Apostol Andrei.

Felicitări din toată inima celor ce au reușit această epocală realizare, între care e de notat prezența firmei VANEL EXIM din Bacău. De la ei așteptăm finalizarea, promisă pentru următorii ani. Succes!

„Adesea, rugăciunea românului se amesteca și cu lacrimile provocate de cei plecați pe calea fără de întoarcere. Sau cerând înțelegere și ocrotire pentru a noastră țară, atât de încercată în scurgerea veacurilor. De aici și obiceiul de a ne adresa, îngenuncheați în fața icoanelor, murmurând invocații creștinești în momente de cumpănă ori de împăcare cu datele vieții”.