Un cuvânt actual și plin de profunzime al PS Episcop Iustin: „Ortodoxia este viață din Viața Celui Veșnic Viu”

A sosit din nou „primăvara duhovnicească”, așa cum numesc Sfinții Părinți vremea Postului celui Mare și Sfânt, în care am pășit cu evlavie sporită, smerenie, umilință și multă cre­dință în urcușul nostru duhovnicesc.
Suntem în plină călătorie spre Înviere, mergând pe același drum bătătorit de poporul lui Dumnezeu de aproape 2000 de ani, păzind cu sfințenie rânduielile statornicite de Apostolii lui Hristos și de Părinții de Dumnezeu purtători și în Duhul grăitori: „Fiți nouă următori, precum și noi lui Hristos” (Corinteni 11, 1).
Am parcurs primele șase zile ale Postului Mare, în care Biserica ne-a învățat și ne-a ajutat, ca o Mamă sfântă și iubitoare, să mergem drept înainte, înarmându-ne cu postul cuvenit și cu rugăciune sporită.
Slujba impresionantă și unică a Canonului celui Mare al Sfântului Andrei Criteanul este un puternic exercițiu duhovnicesc de încălzire pentru lupta cu ispitele, păcatele și patimile, care grabnic ne împresoară. Împreună, într-un glas, gând și cuget, am înălțat către Dumnezeul Cerului și al pământului o adevărată simfonie a căinței, cântând cu credință și umilință: „Mi­luiește-mă, Dumnezeule, mi­luiește-mă!”.
Având aceste cuvinte întipărite pe tablele inimilor noastre, iată-ne în prima Duminică a Postului Mare, numită solemn „Duminica Ortodoxiei”, în care se celebrează biruința dreptei credințe asupra tuturor rătăcirilor doctrinare și asupra tuturor ereziilor.

Ortodoxia este dreapta credință mărturisită, trăită și făptuită de către toți fiii lui Dumnezeu după har, prin comuniune deplină în dogme și canoane, în rânduieli liturgice și tradiție patristică. Ortodoxia este viață din Viața Celui Veșnic Viu, Iisus Hristos, Fiul Cel Veșnic al lui Dumnezeu, Cuvântul întrupat, „Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat” (Simbolul de Credință).
Astăzi, în ziua solemnă a Ortodoxiei, ne amintim cât de multe au fost încercările și pătimirile Bisericii lui Hristos într-o lume ostilă și păgână, până când de Dumnezeu purtătorii Părinți au reușit să așeze în dogme și canoane întreaga dreaptă credință. Astăzi redescoperim această istorie în­cer­cată, dar, în cele din urmă, binecuvântată prin împreună-lucrarea omului cu Dumnezeu, a harului ceresc cu chipul Său cel pământesc – omul.
Primele trei secole de pătimire ale Bisericii au fost curmate de un dar ceresc pe care l-a făcut o femeie-mamă, Sfânta Împărăteasă Elena, lui Dumnezeu și Bisericii Sale: Constantin, primul împărat creștin, care, prin Edictul de la Milan, din anul 313, a eliberat Biserica. Astfel creștinii ieșeau din întunericul luminat de osemintele martirilor, din izolarea catacombelor, spre a răspândi lumina lui Hristos și lumina vieții lor sfinte în lume.
Așa precum mântuirea a venit prin Femeie – Fecioara Maria, a doua Evă –, la fel și salvarea Bisericii a venit tot printr-o femeie – Sfânta Împărăteasă Elena – care l-a născut, crescut, educat și dăruit Poporului lui Dumnezeu pe fiul ei, Constantin.
Lucrarea minunată a lui Dumnezeu nu s-a oprit aici. După șapte secole de frământări, tulburări și luptă cu toate ereziile și rătăcirile, în anul 787 tot o femeie aduce pacea în Biserică: Sfânta Împărăteasă Irina, care, confirmând numele pe care l-a primit la botez (grecescul Ειρήνη, însemnând „pace”), a organizat cel de-al VII-lea Sinod Ecumenic, care a încheiat războiul cu Biserica, pornit de împăratul Leon Isaurul (714-741) împotriva Sfintelor Icoane, război numit „iconoclasm”, în fruntea oștirii creștine aflându-se mari și Sfinți Părinți precum eruditul mo­nah Ioan Damaschin (675-749). Marele dogmatist și im­no­graf, monah îmbunătățit și cu viață sfântă, format în Lavra Sfântului Sava cel Sfințit din Țara Sfântă, a fost portdrapelul luptei împotriva iconoclaștilor. El își fundamentează învățătura pentru cinstirea Sfintelor Icoane pe adevărul dogmatic al Întrupării Fiului lui Dumnezeu.
Astfel, Sfântul Ioan Da­­maschinul ne spune, inspirat și deslușit, că icoana este imaginea care reprezintă natura umană văzută a Fiului lui Dumnezeu Cel nevăzut:
„Odinioară – spune el – Dumnezeu cel necorporal şi fără de formă nu era zugrăvit deloc. Acum, însă, prin faptul că «Dumnezeu S-a arătat în trup», fac icoana chipului văzut al lui Dumnezeu. Nu mă închin materiei, ci mă închin Creatorului materiei, Creatorului Care S-a făcut pentru mine materie şi a primit să locuiască în materie şi a săvârșit prin materie mântuirea mea. Nu voi înceta a cinsti materia prin care s-a săvârșit mântuirea mea (...). Nu defăimăm materia, căci nu este nevrednică de cinste” 1.
Altfel spus, Întruparea sau înomenirea Fiului dumnezeiesc este Icoana Dumnezeului Celui Veș­nic, „Făcătorul Cerului și al pământului, al tuturor celor văzute și nevăzute...”2.  
Însuși Mântuitorul confirmă acest lucru când este rugat de Apostolul Filip să le arate pe Tatăl, răspunzând: „De atâta vreme sunt cu voi și nu m-ai cunoscut, Filipe? Cel ce M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl...” (Ioan 14, 9). Așadar, vederea, față către față, a Fiului, a dăruit lumii vederea lui Dumnezeu în Treime: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. De aceea, Sărbătoarea Botezului Domnului se mai numește și „Teofanie”, adică arătarea lui Dumnezeu Cel nevăzut prin auzirea glasului Său din Ceruri, prin vederea Fiului în apele Iordanului și prin pogorârea Duhului Sfânt în chip de porumbel peste Dânsul.

Sinodul al VII-lea Ecumenic, convocat de Sfânta Împărăteasă Irina (752-803) la 787 și prezidat de Sfântul Patriarh Tarasie al Constantinopolului, având drept temei tradiția biblică și patristică a celor șase Sinoade Ecumenice, a stabilit că, după cum este cinstită Sfânta Cruce, trebuie cinstite și Sfintele Icoane: „Ca asemenea modelului cinstitei şi de viață făcătoarei Cruci, tot așa să fie înălțate cinstitele şi sfintele icoane, fie din culori sau din mozaic, sau din orice alt material potrivit, în sfintele lui Dumnezeu biserici, pe sfintele vase, pe sfintele veșminte, pe ziduri şi pe lemn, în case şi lângă drumuri; şi anume icoana Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi a Preacuratei Stăpânei noastre, Sfintei Născătoare de Dumnezeu, cinstiților îngeri şi tuturor sfinților şi cuvioșilor bărbați”  3.

Biruința de la Sinodul al VII-lea Ecumenic nu a însemnat sfârșitul luptei de apărare a dreptei cre­dințe. Nori grei de furtună s-au ridicat pe cerul senin al creș­ti­nismului prin urcarea pe tronul Bizanțului a altui împărat iconoclast – Leon Armeanul (813-820). Nici de această dată, Dumnezeu nu Și-a lăsat Biserica fără puternică apărare.
Rezistența teologică în acest nou război a fost asumată de către un alt mare apărător al Ortodoxiei, Sfântul Teodor Studitul (759-826), care, la un secol de la celălalt Sfânt Părinte apărător al cinstirii icoanelor, Sfântul Ioan Damaschin, și-a ridicat glasul, și a așternut pe hârtie temeiul reînnoit și hotărât al cinstirii icoanelor, în cuvinte simple, dar de mare înălțime și profunzime duhovnicească.
Iată ar­gu­mentul său: „Știm că Fiul lui Dumnezeu, făcându-Se om cu adevărat, a fost asemenea nouă în toate. Şi fiindcă omul poate fi zugrăvit, asta înseamnă că şi Hristos poate fi zugrăvit. Iar icoana zugrăvită ne este lumină sfântă, amintire mântuitoare nouă celor ce Îl ve­dem născându-Se, botezându-Se, săvârșind minuni, răstignindu-Se, îngropându-Se, înviind şi înălţându-Se la cer, nerătăcind că acestea nu ar fi așa, conlucrând cu privirea la contemplarea minții şi susținând prin amândouă credința în taina mântuirii” 4.

Victoria definitivă a cinstirii Sfintelor Icoane a fost proclamată la Sinodul din anul 843, convocat de Sfânta Împărăteasă Teodora, o altă împărăteasă bizantină, femeie sfântă și de Dumnezeu iubitoare, care, împreună cu Patriarhul Metodie (843-847), în sâmbăta din 11 Martie 843, în Biserica Vlahernelor, din Constantinopol, a reafirmat hotărârile Sinodului al VII-lea Ecumenic, întărindu-le și statornicindu-le în canoane definitive și valabile pentru întreaga Biserică.
A doua zi, duminică, a fost citit, în chip solemn, de pe soleea Catedralei „Sfânta Sofia” din Constantinopol, la sfârșitul Sfintei Liturghii, Sinodiconul Ortodoxiei, în pre­zența poporului lui Dumnezeu, prezent în număr impresionant; iar începând din acel an, 843, prima Duminică a Postului Mare a devenit, pentru întreaga lume ortodoxă, zi de mare și sfântă sărbătoare, în care se face amintirea biruinței dreptei credințe asupra tuturor rătăcirilor și ereziilor.

Dreptmăritori creștini,

Duminica Ortodoxiei, sărbătorită, iată, de 1179 de ani în întreaga creștinătate ortodoxă, ne dezvăluie purtarea de grijă neîncetată a lui Dumnezeu – Tatăl nostru Cel Ceresc –, Care, din iubire desăvârșită față de noi oamenii, ne-a trimis în lume „Mântuitor, Care este Hristos Domnul” (Luca 2, 11).
Iubirea lui Dumnezeu către lume și pentru lume ne-a fost dezvăluită de Hristos, Fiul Său, în Sfintele Evanghelii cele pline de duh și viață și izvorul mântuirii noastre, căci „credința este din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos” (Romani 10, 17).

Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu și a mântuirii ne-a fost adusă de Cuvântul lui Dumnezeu întrupat, Care a luat chip omenesc spre a putea comunica cu noi față către față. Odată ce am auzit Cuvântul lui Dumnezeu vorbindu-ne și am văzut fața și ochii lui Dumnezeu privindu-ne blând și smerit, cu iubire unică și infinită, am rămas legați de El. Este cu noi, Îl avem printre noi și întru noi. Este cu noi în cuvântul Evangheliei; Îl avem printre noi pe Sfintele Cruci și în Icoane, în sfintele biserici, în casele noastre; Îl primim întru noi prin împărtășirea cu Trupul și Sângele Său, spre nădejdea învierii și a vieții de veci.
Sfântul Ioan Damaschin ne învață că: „Ceea ce este cartea pentru știutorii de carte, aceea este icoana pentru neștiutorii de carte (care astăzi sunt foarte puțini). Și ceea ce este cuvântul pentru auz, aceea este icoana pentru văz, căci cu ajutorul minții ne unim cu icoana” 5.


Când cinstim, ne închinăm și sărutăm cu evlavie Sfintele Icoane, noi ne întâlnim cu Hristos, cu Maica Domnului și cu Sfinții. Icoana este fereastră către Cer, fereastră prin care ne privim față în față cu cel reprezentat pe ea. Sfântul Teodor Studitul precizează, atât de clar, că cinstirea icoanei lui Hristos se îndreaptă către Persoana lui Hristos: „Icoana lui Hristos nu este altceva decât Hristos, evident afară de diferența de substanță, cum s-a arătat deja de mai multe ori. De aceea şi închinarea ei este o închinare la Hristos, întrucât nu e închinat ceva din materia icoanei, ci numai Hristos, Cel asemănat în ea. Iar cele ce au o singură asemănare au şi o singură închinare” 6.

Așadar, noi știm, credem și mărturisim precum au crezut și mărturisit de Dumnezeu purtătorii Părinți că, în sfintele biserici, atunci când participăm la Sfânta Liturghie, ne împărtășim întreit: din cuvânt – prin ascultarea Sfintei Liturghii, a cuvântului Evangheliei, prin mărturisirea Simbolului Credinței, prin rostirea rugăciunii Tatăl Nostru; prin vedere – prin privirea, venerarea, închinarea și atingerea sau sărutarea Sfintelor Icoane; iar cea de-a treia și suprema împărtășire, care este de fapt unirea cu Hristos în trup, o primim în dar de la Mântuitorul când ni Se oferă Trup și Sânge, acceptând să locuiască El, Nemărginitul și Necuprinsul, în trupul nostru cel mărginit, întinat (dar pregătit prin căință și mărturisirea păcatelor) și smerit, prin recunoașterea nevredniciei noastre de a fi părtași la un atât de sfânt și mare dar ceresc și mântuitor. În primele două moduri, prin cuvânt, din auz, și din vedere, prin icoană, ne împărtășim exterior, sfințindu-ne; iar prin cel de-al treilea mod ne împărtășim interior, în chip mântuitor.
Astfel, prin participarea la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie, noi niciodată nu ne întoarcem acasă fără să fi fost împărtășiți prin cuvânt din Evanghelie; prin vedere din icoană și prin pregustarea împă­răției lui Dumnezeu pe pământ. Căci în Liturghie suntem deja în Împărăția cea veșnică, iar gustând sau cuminecându-ne cu Trupul și Sângele Domnului, noi Îl purtăm pe Hristos în noi, devenind hristofori.

Preaiubiți și cinstiți credincioși,

A devenit o tradiție ca, în prima Duminică a Postului Mare, în Biserica Ortodoxă Română, să se facă o colectă, în toate parohiile, în toate bisericile și mănăstirile din Patriarhia Română.
Fondul Central Misionar este destinat lucrării misionare și sociale a Bisericii și sprijinirii parohiilor sărace din țară și din străinătate. Hotărârea instituirii Fondului Central Misionar a fost luată în timpul vrednicului de pomenire Patriarh Iustinian Marina, în cadrul Șe­din­ței Sfântului Sinod din 18 septembrie 1956, când s-a dat îndru­mare ca în Duminica Ortodoxiei să se facă o colectă în toate parohiile și mănăstirile din Patriarhia Română. Din suma rezultată în urma acestei colecte, sunt sprijinite parohiile sărace și familiile preoților care se găsesc în dificultate din punct de vedere financiar.
În urma reorganizării diasporei românești, prin înființarea de noi eparhii, parohii și mănăstiri, s-a hotărât de către Sfântul Sinod, în anul 2011, ca această colectă să fie extinsă la nivelul tuturor eparhiilor din Patriarhia Română, atât din țară, cât și din străinătate.
Temeiul pentru astfel de colecte îl găsim în Sfânta Scriptură, care ne spune în cartea Faptele Apostolilor, că „toți cei ce credeau erau laolaltă și aveau toate de obște. Și își vindeau bunurile și averile și le împărțeau tuturor, după cum avea nevoie fiecare” (Faptele Apostolilor 2, 44-45). La rândul său, Sfântul Apostol Pavel nu a rămas in­diferent față de nevoile crești­nilor din Ierusalim, care treceau prin mare strâmtorare, și a inițiat „strângere de ajutoare pentru săracii dintre sfinții de la Ierusalim” (Romani 15, 26).
Tradiția noastră românească este foarte bogată în acte de binefacere și în purtare de grijă față de Biserica lui Hristos și față de poporul cel credincios: de la marile ctitorii ale voievozilor dreptcredincioși și sfinți – cel mai strălucit dintre ei rămânând, fără îndoială, Sfântul Voievod Ștefan cel Mare – voievozi, care, împreună cu poporul, au ctitorit biserici și mănăstiri, lăsându-ne moștenire un tezaur sa­cru care definește cultura, spiri­tualitatea și identitatea poporului român, până la așezămintele educaționale, culturale, medicale și sociale.
Toate s-au construit, se construiesc și se întrețin prin puținul celor mulți. Poporul român este unul harnic și darnic, iubitor de Dumnezeu și de semeni. El nu a rămas niciodată indiferent la chemarea slujitorilor Bisericii lui Hristos, când situația a cerut-o; din munca și din puținul lor, credincioșii au dăruit pentru construirea și între­ți­nerea lăcașurilor de cult și susți­nerea tuturor activităților Bisericii.
Este încă vie, în memoria recentă, solidaritatea arătată de credincioșii noștri la începutul pandemiei, în anul 2020, și pe tot parcursul ei, când Biserica a mers pas la pas cu sistemul de sănătate, sprijinind spitalele cu cele necesare pentru a trece mai ușor printr-o perioadă grea și nemaitrăită de umanitate. Astfel, bisericile, mănăstirile și catedralele au ajutat spitalele. Este o realitate pe care a făcut-o posibilă filantropia creștină a dreptcredinciosului nostru popor român.
Păstorii de suflete din toate colțurile țării au fost lângă popor și nu au lipsit nicio zi, niciun ceas, din viața comunității, a familiilor nevoiașe, de lângă patul bolnavilor aflați în suferință, în spitale și în familii, alinând suferința și singurătatea. Au fost la căpătâiul celor pe care boala nemiloasă i-a răpit dintre cei dragi, pentru a mângâia familiile îndurerate și greu încercate. S-a creat o adevărată simfonie de iubire creștină între doctorii de trupuri și păstorii de suflete, fapt care ne-a ajutat să trecem mai ușor, în solidaritate umană și filantropie creștină, prin greaua încercare pe care Dumneze­u a îngăduit să o trăim.
Mulțumindu-Vă în numele lui Dumnezeu pentru tot ce ați făcut și dăruit – mereu și cu prisosință – Lui, Bisericii și semenilor, Vă îndemnăm ca și în anul acesta să Vă deschideți inima, cu milă și iubire creștină, căutând cu dragoste samariteană spre cei căzuți în mari încercări și lipsuri, într-o lume individualistă și materialistă.
Vă îndemnăm să fiți brațele lui Dumnezeu, întinse spre a îmbră­țișa, ocroti și sprijini pe cei pe care viața i-a adus în situații grele și nedrepte. Astfel, „fiecare să dea cum socotește cu inima sa, nu cu părere de rău, sau de silă, căci Dumnezeu iubește pe cel care dă cu voie bună” (II Corinteni 9, 7), sprijinind cu darul vostru lucrarea misionară și social-filantropică a Sfintei noastre Biserici din țară și din străinătate și adăugând puținul vostru la ajutoarele pe care Sfânta Patriarhie, prin Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, le-a oferit, ajutând noile eparhii să cumpere locașuri de cult, să construiască sedii administrative pentru a putea funcționa în mod permanent și eficient în Europa, în America, în Australia și în toată lumea unde avem comu­nități ortodoxe românești.

Anul care a trecut, 2021, a fost Anul Omagial al românilor din afara granițelor României. Diaspora românească numără între 4 și 5 milioane de persoane, fiind constituită în 14 eparhii, cu peste 1.300 de parohii și mănăstiri și mai mult de 1.100 de preoți. Biserica Ortodoxă Română, ca Mamă spirituală, s-a ocupat și se ocupă în permanență de toți cei de departe, spre a-i ține aproape de sânul ei, dorindu-și, atunci când Dumnezeu va hotărî, să se întoarcă toți acasă, în familia cea mare a dreptcre­dincioșilor români din România creștină.
Mulțumitori fiind față de Dumnezeul Părinților noștri, Care a ocrotit și ocrotește Țara și Poporul român, în anul acesta, 2022, care a fost proclamat „Anul Omagial al rugăciunii” în Patriarhia Română, ne vom ruga cu evlavie și credință, cu toții, cei din țară și cei de-afară, pe parcursul anului întreg, așe­zându-ne cu nădejde sub Acoperământul Maicii Domnului, spre a ne ocroti de toată încercarea, primejdia și nevoia și pentru a ne izbăvi de toată boala, suferința și nepu­tința, prin rugăciunile ei.
Încredințându-Vă de dragostea noastră părintească și de rugăciunile neîncetate înălțate la Cer, de unde se pogoară toată darea cea bună și tot darul duhovnicesc, Vă binecuvântăm cu binecuvântarea apostolică: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu-Tatăl și împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toți!”. Amin!

† Iustin,
Episcopul Ortodox Român
al Maramureșului și Sătmarului

NOTE
1 Sfântul Ioan Damaschin, Cele trei tratate contra iconoclaștilor (I, 16), traducere din limba greacă veche, introducere şi note de Pr. Dumitru Fecioru, București, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, 2016, p. 65-66.
2 Simbolul de Credință.
3 Pr. Sorin Şelaru (coordonator), Hotărârile dogmatice ale celor șapte Sinoade Ecumenice, București, Editura Basilica, 2018, p. 553.
4 Sfântul Teodor Studitul, Refutatio peom. Iconom., P.G. 99, col. 456, apud Pr. Dumitru Stăniloae, Hristologie şi iconologie în disputa din secolele VIII-IX, în Învățătura despre Sfintele Icoane, reflectată în teologia ortodoxă românească. Studii şi articole (I), București, Editura Basilica, 2017, p. 244.
5 Sfântul Ioan Damaschin, op. cit. (I, 17), p. 68.
6 Teodor Studitul, În apărarea sfintelor icoane. Dosarul unei rezistențe teologice, Antireticul III (14), studiu introductiv şi traducere de Diac. Ioan I. Ică jr, Sibiu, Editura Deisis, p. 291.