Umilită după 18 ani de donaţii

Erika Lininger e o bătrânică de 80 de ani din Austria. Acolo, acasă, e poreclită „Regina Cerşetoare”, pentru că de aproape două decenii adună donaţii şi ajutoare pentru trei localităţi din Maramureş şi, în special, pentru Cavnic. A pierdut şirul donaţiilor făcute în cei 18 ani: a renovat sau reparat peste 80 de case, a dotat spitalul, grădiniţele, şcolile, casa parohială, a ajutat bolnavi, bătrâni, copii, familii defavorizate. După o muncă de 18 ani dedicată exclusiv Cavnicului, a plecat plângând, cu tot cu ajutoare, declarându-se umilită şi dezamăgită de autorităţile locale. Urmează o poveste neromanţată, revoltătoare şi tristă despre cum ştim să ne tratăm „bunii samariteni”.

Nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită. Concluzia sumbră şi perfect adevărată a unei poveşti 100% româneşti. Povestea „Reginei Cerşetoare”. O bătrânică în vârstă de 80 de ani, din Austria, care are alura Reginei Marii Britanii şi sufletul unui înger.

De 18 ani, Erika Lininger trăieşte şi munceşte pentru Maramureş, în special pentru oraşul Cavnic (dar a fost şi în Făureşti şi Budeşti şi Tăşnad - judeţul Satu Mare). A fost coafeză şi a avut o fabrică de mobilă. Locuieşte în Amstetten, Austria. Acolo şi-a făcut un cerc de prieteni, oameni de suflet, cu care a stabilit o legătură durabilă de colaborare.

A devenit un ambasador al nevoiaşilor din Maramureş. Acolo, are un depozit pe care scrie „Ajutoare pentru România”, iar lumea vine şi aduce diverse lucruri. Nu orice şi nu oricum. Pentru că Erika Lininger lucrează mai organizat decât o direcţie de asistenţă socială şi o primărie la un loc. Are o „evidenţă” clară a nevoilor şi nevoiaşilor şi ştie de ce are nevoie fiecare. Şi, ca în povestea omului care vrând să ajute un sărac nu-i dă un peşte, ci o undiţă, „regina cerşetoare” nu numai că-i ajută, dar îi şi învaţă să se ajute singuri. Celor care nu lucrează, care risipesc ajutoarele, nu le mai aduce nimic. Primul contact a fost cu preotul catolic din Cavnic, din zona Handal, în 1994. Şi de atunci, în fiecare an, a venit de 3 – 4 ori pe an.

Austriecilor le arată pe cine ajută. Are poze cu familiile, le spune de ce au nevoie. Dă anunţ în presa locală, plus că a amenajat un fel de piaţă, unde oamenii vând şi cumpără diverse lucruri, iar cu banii strânşi de acolo face donaţii aici şi plăteşte transportul ajutoarelor.

Aşa, încet, regulat, organizat precum un „Moş Crăciun”, a ajutat sute de căvnicari şi multe instituţii ale statului. De fapt, în cele aproape două decenii de voluntariat, se poate spune, fără exagerare, că a făcut mai mult decât toate instituţiile statului la un loc. Modestă şi sinceră, n-a aşteptat niciodată mulţumiri sau răsplată. Numai respect. Dar în loc de asta, a primit umilinţă.

La finele săptămânii trecute, Erika Lininger a ajuns în Cavnic cu un nou transport de ajutoare. Numai drumul a costat 2.000 de Euro. Fără a mai pune la socoteală contravaloarea celor 100 de mc de donaţii. Numai că spune că nu a fost lăsată de autorităţile locale să le descarce, pe motiv că... face mizerie. A plecat profund dezamăgită şi, spune că, după 18 ani, e nevoită să renunţe la colaborarea cu Cavnicul pentru că altcineva a încercat să-şi bată joc sau să-i folosească munca. Urmează o mărturie cutremurătoare despre bun simţ sau lipsa lui: „Ceea ce s-a întâmplat acum mi-e greu să cred. Am venit cu multă bucurie ca să ajut, cu un transport mare, care a costat 2000 de euro numai transportul. Am avut, ca de fiecare dată, documente semnate de domnul primar Dragoş pentru acceptarea ajutorului pentru Cavnic. Când era primar domnul Bindiu, n-au fost probleme. După ce a venit domnul Dragoş la Primărie, am avut câteva probleme, dar s-au rezolvat şi a continuat colaborarea până acum.

Acum, însă, domnul viceprimar a venit şi nu a dat voie să se descarce tirul că ar fi spus domnul primar. Dar eu am hârtia semnată de domnul primar că permite descărcarea ajutoarelor, că fără acel document nu puteam porni din Austria.

Şoferul a fost plătit doar până în Cavnic. El are un program strict. Erau 100 de metri cubi de ajutoare pentru oamenii din Cavnic, pentru şcoli, şi dotare completă pentru două săli de sport, începând cu saltele, până la aparate de gimnastică. Am adus mobilă, materiale pentru Spital, medicamente, cărucioare pentru copii, scaune cu rotile pentru cei care au cerut special acest lucru. Totul a fost controlat, iar ajutoarele erau de cea mai bună calitate. Că am venit cu lista special pregătită după nevoile fiecăruia. Ca de fiecare dată, erau multe pachete cu numele pe ele. Atâţia oameni cunosc, încât ştiu fiecare ce-şi doreşte şi le pregătesc special pachete nominale.

Şi prima dată primesc cei care sunt şi în evidenţa Primăriei cu ajutoarele sociale. De această dată m-a durut că primele cuvinte ale viceprimarului au fost „ţiganii, ţiganii, ţiganii...”. N-are voie să facă discriminare! Eu am vizitat mulţi ţigani şi se vede pe care-i ajut, că altfel nu o duc mai bine. Iar teoria mea cu ei este următoarea: îi ajut, dar să se ajute şi ei. Pe cei care nu lucrează, nu-i ajut. Le spun că-i ajut, dar să se ducă să lucreze. În felul acesta încerc să-i şi educ: le dau bani să-şi cumpere materiale, iar când vin data viitoare, merg să văd ce au făcut, iar dacă n-au făcut nimic din banii pe care   i-am dat, nu-i mai ajut. Viceprimarul mi-a cerut 5000 de euro pentru a plăti datoriile unor cetăţeni, a spus să nu se descarce niciun pachet, că se aruncă mizerii pe marginea apei şi că el trebuie să cureţe valea. S-a plâns că el are de lucru după ce plec eu”.

Acest transport de donaţii era cu atât mai important cu cât în curând începe şcoala. Dar, din cauza lipsei de tact sau a neînţelegerii cu autorităţile, acum mulţi copii nu vor mai primi nimic. Supărată, Erika a ieşit plângând din primărie, a întors tirul şi a plecat spre alţi nevoiaşi, care primesc cu bucurie şi recunoştinţă donaţiile ei: „nelăsând să se descarce tirul, am plecat la Tăşnad. Şi am decis să termin toată activitatea cu Primăria Cavnic. Pentru că nu pot să fiu de acord, şi mă doare că după atâţia ani mă umilesc aşa. Ar fi vrut să împartă ei, iar eu să plec. Altfel spus, vor ajutoarele pe care le aduc, dar să le împartă ei şi eu să plec. Iar eu nu pot să fiu de acord să las pe alţii să se facă stăpâni pe munca mea. Nu pot fi de acord cu asta, vreau să pot ajuta pe cine vreau eu, nu pe cine vor alţii.”.

Austriaca a mai avut experienţe neplăcute în cei 18 ani de voluntariat. Dar până acum, nimic nu a determinat-o să renunţe: „Această poveste de acum cu Primăria este a doua mare lovitură pe care am primit-o. Prima dată am suferit din cauza Consiliului Parohial Catolic din Cavnic.

Ei au familii, au venit după bani, pentru operaţii, pentru medicamente, mi-au cerut să-i ajut să-şi repare casele, iar eu am plătit, le-am dat bani să-şi facă mobilă la comandă exact pentru a li se potrivi în casă. Iar după aceea au luat jos placa pe care scria că s-a construit Casa Parohială cu ajutorul austriecilor. Iniţiativa să fie înlăturată placa a venit de la oamenii pe care i-am ajutat. Stau şi mă gândesc de ce o simplă tablă putea să supere atât de mult oamenii pe care i-am ajutat”.

Totuşi, chiar dacă era supărată pe autorităţi, Erika s-a gândit la oameni. S-a întors de la Tăşnad, cheltuind suplimentar, şi a împărţit pachetele nominale, a lăsat şi la liceu o mică parte din rechizitele pregătite. A promis că va plăti materialele necesare renovării toaletelor la liceul din oraş, dar spune că „N-o să mai fac nimic prin Primărie, n-o să le mai cer colaborarea. Totuşi, asta nu înseamnă că rup total contactul cu Cavnicul. O să vin cu ajutoare, dar exact pentru oamenii pe care-i ştiu. N-o să mai aduc atâtea materiale ca şi până acum, să nu mai fie probleme cu descărcarea tirului.

Asta pentru că cei de la Primărie mi-au zis să plec! Cu toate astea, o să continui ceea ce am început în privinţa lucrărilor de renovare la Liceu, la Sala de Sport. Dar o să mă implic mai puţin. Ideea este că sunt proiecte începute pe care mi le doresc terminate. Unii vor putea spune că-mi va fi mai uşor aşa. Dar nu-i adevărat, pentru că-i dureros. Sunt foarte tristă că s-a întâmplat asta. Iar acasă am o altă problemă: acolo există un depozit mare, unde se tot aduc materiale, şi nu pot spune de azi pe mâine să se oprească. Că s-a format un sistem în Austria. De asemenea, n-o să le pot spune în Austria ce mi s-a întâmplat, că ce vor crede oamenii ăia dacă le spun că nu am fost lăsată să descarc tirul cu ajutoare?”.

Răspunsul e sec şi trist: vor crede că suntem o ţară de oameni lipsiţi de educaţie, respect şi bun simţ.

„Nu am făcut un calcul cu cât am ajutat Cavnicul până acum, dar pot să spun că am investit 32 de mii de euro numai pentru şcoli şi grădiniţe. Dar pe lângă asta sunt Spitalul, bisericile , ajutoarele individuale, repararea a aproximativ 80 de case. Au fost şi cazuri în care am şi construit casele unor oameni în nevoie, dar în majoritatea cazurilor m-am ocupat mai mult de reparaţia locuinţelor. I-am ajutat cu refacerea acoperişurilor sau cu ce au avut nevoie oamenii.

Au fost situaţii când am plătit operaţii în străinătate, şi chiar am dus o femeie la operaţie în Austria. De asemenea, am sprijinit adoptarea unui copil de la leagănul de copii. La vremea respectivă am ajutat mult leagănul din Cavnic, dar şi după ce s-au mutat copiii la Baia Mare. Secţia interne de la Spital a fost mobilată complet cu ajutorul meu, pe vremea cât era domnul Bindiu primar. Nu demult am adus o ambulanţă complet echipată, pe care am donat-o spitalului de aici, dar au luat tot de pe ea.” - Erika Lininger.

Deşi alte autorităţi locale ar fi tratat un astfel de om ca un cetăţean de onoare, cele din Cavnic nu văd nicio problemă în atitudinea lor. Viceprimarul Vladimir Petruţ crede că ar fi o neînţelegere şi e convins că nu a greşit cu nimic: „Am fost anunţaţi că-i hărmălaie mare în centru cu ajutoarele şi ne-am dus să vedem care-i treaba. Iar în spatele alimentarei intra un tir să descarce marfă. Era de fapt bătrâna aia care tot vine în Cavnic cu ajutoare.

Noi i-am spus că e foarte bine dacă vine cu ajutoare şi ajută cetăţenii, dar nu aşa se face în mod civilizat. Am chemat-o la Primărie să-i dăm listele cu ajutoarele sociale reale şi oamenii cu probleme, nu listele pe care şi le fac ei”. Am întrebat că, fiind banii adunaţi personal de ea, de ce e treaba primăriei pe cine ajută. Viceprimarul a răspuns că: „pentru că foloseşte instituţia Primăriei, că Primăria îi dă autorizaţie. Bun! Nu trebuie să fie Primăria stăpână pe marfa ei, dar i-am cerut în felul următor: să nu mai dea pe marginea drumului unde sunt 1000 de oameni şi există riscul să dea maşina peste cineva”. I-am amintit alesului că s-a contrazis, pentru că maşina era pe un pe platou în spatele alimentarei, nu la stradă, dar a întors-o: „Dar înainte de aia, timp de două zile a tot descărcat din nişte maşini mici, a dat în faţa Bisericii din Handal, la Erştiol şi în Centru. Lângă ea, erau 7 fete care filmau cu aparatele cum sar oamenii pe ajutoare. De asta am spus că dacă vrea să facă în Cavnic o astfel de iniţiativă de ajutorare e o idee foarte bună. Să vină la Primărie să identificăm un spaţiu unde să descarce marfa şi să dea la cine doreşte şi cum doreşte. Dar nu pe marginea drumului. I-am mai spus că dacă doreşte putem să identificăm problemele împreună, dacă doreşte să ajute oameni. S-a înţeles greşit că i-am alungat din oraş. I-am chemat să le dăm o clădire undeva să împartă marfa civilizat, să nu fie debandadă pe drum. Că vin oamenii la Primărie şi fac scandal că numai unii primesc şi alţii nu. Plus că, după ce pleacă, la două zile culegem două containere de haine. Că după ce le dă, rromii le selectează şi aruncă ce nu le trebuie. Eu am vrut să facem o treabă educată, nu să-i alung de aici. Vreau să le punem o clădire la dispoziţie. Dar s-a auzit că am cerut noi 5 mii de euro ca să aducă haine aici. Nu se poate aşa ceva!

Nu să plece în altă parte, că nu vrea nimeni asta, dar vreau să identificăm un spaţiu să se dea totul civilizat. Asta i-am cerut noi”.

Poate că civilizaţia ar trebui să pornească din atitudinea autorităţilor locale, care, chiar dacă ar fi fost vreo problemă, trebuiau să o medieze şi s-o trateze cu tact. Pentru că reprezintă comunitatea locală şi trebuie să lupte pentru binele lor. Iar comunitatea locală n-are atitudine de vătaf. Ci bun simţ şi respect. 

„Sunt credincioasă, sunt catolică, dar ceea ce fac nu are legătură cu Biserica Catolică. Aşa este firea mea, să încerc să-i ajut pe cei din jur. Am o credinţă puternică în Dumnezeu, dar pot şi să spun că dacă n-aş fi avut credinţă în Cavnic mi-aş fi pierdut credinţa după câte mi s-au întâmplat. De câteva ori am rămas cu un mare gust amar. Nu faţă de toţi oamenii, ci faţă de unii “ - Erika Lininger.