Umilinta evanghelica

Cuvantul lui Dumnezeu din duminica aceasta graviteaza in jurul acestor cuvinte din Evanghelie: „Tot cel ce se inalta va fi smerit, si cel ce se smereste va fi inaltat”. Aceasta doctrina despre umilinta este tradusa in imagini concrete prin parabola evanghelica a locurilor ce trebuie ocupate la masa. Banchetul despre care vorbeste Isus este banchetul escatologic, ceea ce inseamna ca astfel se va intampla cu noi la a doua venire a lui Isus, la judecata de pe urma... Umilinta! Oricat de ingamfata ar fi lumea de azi, oricat de batjocorit ar fi un om smerit, fara umilinta nu exista inaltare, fara smerenie nu exista viata crestina. Valorile vesnice nu au etape, nu depind de voturile oamenilor, ele sunt vesnice. Ce este umilinta? Pentru a afla, trebuie sa-l intrebam pe Isus. El spune: „Invatati de la mine, caci sunt bland si smerit cu inima”: Cuvintele lui Isus ne uimesc. Niciun filosof, niciun fondator de religie nu a mai spus asa ceva. Toti erau agresivi, egoisti, somnambuli... Numai un Dumnezeu adevarat, numai Dumnezeul iubirii poate sa se umileasca. Ce a facut Cristos spre a fi umil? El s-a ingrijorat, s-a coborat, nu cu vorbele ori cu sentimentele pioase, ci cu faptele. A inceput atunci cand se afla in conditia lui Dumnezeu. Nu a devenit umil cand a fost dat pe mana oamenilor, ci inainte. Cristos – scrie Sf. Paul – egalitatea sa cu Dumnezeu, nu a considerat-o ca o comoara pazita cu gelozie, ci s-a despoiat pe Sine, a luat aspectul sclavului si a devenit asemenea oamenilor, s-a umilit pana la moarte. In timpul vietii, Isus a fost intotdeauna coerent cu viata pe care si-a ales-o. In iubirea lui infinita, El spala picioarele ucenicilor... se comporta ca acela care slujeste... Isus a fost umilit pana cand a ajuns la punctul cel mai de jos, in mormant. Si atunci intervine Tatal spre a-L lua si a-L inalta la ceruri, punandu-l la conducerea universului, punand totul la picioarele sale. „Ingaduiti-va unii pe altii!” Umilinta nu te face bleg, nu te face stangaci, papa-lapte... Umilinta este rodul dragostei si, de aceea este gratuita. Iar pentru ca anuleaza gratuitatea, cersirea laudei si aprobarii altora se opune umilintei. De aceea Isus spune despre cei piosi care sunt laudati de oameni: „Si-au primit deja plata lor!” – adica de la Dumnezeu nu vor mai primi absolut nimic, nicio rasplata. Lumea de azi nu cunoaste umilinta, nu o pretuieste fiindca nu este in stare sa iubeasca. Cine nu cunoaste iubirea acela preamareste orgoliul, agresivitatea, urcusul, escaladarea... Lumea de azi il lauda pe cel care isi face loc cu coatele, pe spatele altora, nu cedeaza in fata nimanui. In viata sociala predomina arivismul, agonismul, care, deseori, depasesc orice limita si sunt prezente pretutindeni: la locul de munca, in cariera politica, iar, din cand in cand, chiar si in viata Bisericii. Umilinta nu poate lipsi nici din viata de familie. Casatoria se naste din umilinta. A te indragosti de o persoana reprezinta cel mai mare act de umilinta: inseamna a te depasi pe tine, a te pleca in fata unei alte persoane. Se cere umilinta din partea ambelor parti. Orgoliul, egoismul, a astupa gura altuia, duc mai intai la divortul inimii si, la urma, chiar si al vietii. Umilinta suna anacronic in ziua de azi dar, in acelasi timp, inlatura sentimentul invidiei. Umilinta ne face sa fim mai respectati de oameni si chiar iubiti... oamenii nu inteleg umilinta si, cu toate acestea, instinctiv, il inteleg pe cel care este umilit, modest si intotdeauna dezinteresat. Umilinta dezarmeaza. Cea mai puternica autoaparare nu valoreaza cat cel mai mic act de umilinta. Sa mergem acasa de la aceasta liturghie cu admonitia Sf. Paul care, vazand cu ochii lui caderea in putrefactie a Imperiului Roman – situatie care seamana foarte bine cu ceea ce traieste lumea de azi – scrie credinciosilor sai aceste cuvinte: „Imbracati-va cu o inima plina de indurare, cu bunatate, cu smerenie, cu blandete, cu indelungata rabdare. Ingaduiti-va unii pe altii...si daca unul are pricina sa se planga de altul, iertati-va unul pe altul. Cum v-a iertat Cristos, asa iertati-va si voi”. (Col. 3,12-13) Heinrich Francisc