Umbra lui Szaplonczay la Tisa

Pe vremuri, in satul maramuresean Tisa „domneau” doi nobili. In jurul lor s-au tesut numeroase povesti, mai mult sau mai putin adevarate, pe care doar putini dintre sateni le mai tin minte. Astazi, din mosiile imense de alta data, au mai ramas niste ruine si un conac-scoala revendicat in instanta. In Tisa, istoria are miros magnolii. Mai ales primavara, satul pare o gradina boiereasca. Satenii vorbesc despre magnolii de parca le-ar avea de-o vesnicie, iar magnoliile s-au obisnuit deja cu clima, locul si oamenii. Doar batranii isi amintesc cu greu de gradinarul boierului care a impanzit satul lor cu aceasta planta de o noblete rara. De fapt, pentru ei magnoliile sunt „pecetea” familiilor nobiliare care s-au perindat prin Tisa. Primii „domni” s-au stabilit aici pe la 1800. Josef si Zigmund erau frati si mostenisera averea de la neamul Poganestilor. Cele doua conace au fost ridicate tot cam in aceeasi perioada. Se stie ca unul dintre ele apartinea unui deputat in Parlamentul Ungariei. De fapt, de constructia conacului s-a ocupat sotia sa, o femeie foarte iubita de localnici. Renumitul colectionar Nicolae Pipas din Tisa spune ca a auzit povesti despre „boieroaica” de la bunica sa: „mergeau copiii si culegeau fragute, le insirau pe un fir de iarba si le duceau doamnei, iar ea le dadea drept rasplata faina sau branza. Sau cu secerisul. Mergeau pe camp si femei care aveau copii mici. Si ele sigur ca nu aveau asa spor ca si celelalte. La sfarsit de saptamana, cand se facea plata si doamna le dadea cate un banut de argint pentru fiecare zi, lucratoarele i-au zis doamnei sa nu le dea femeilor cu copii cat celorlalte. Dar ea intotdeauna le platea la fel, zicea ca si copilul trebuie sa manance”. Cand a murit „Doamna”, se spune ca oamenii si-au asernut cu umilinta hainele in fata carului mortuar in semn de respect pentru ea. Numai ca nu toti nobilii din Tisa au fost la fel de iubiti. Fratii Szaplonczay Ultimii proprietari ai mosiilor au fost fratii Zoltan si Paul Szaplonczay, despre care se spune ca ar fi descendenti din familiile nobiliare Stan si Gherhes de Sapanta. Resedinta lui Zoltan mai exista inca si a fost revendicata de o nepoata de-a nobilului. In schimb, castelul lui Paul s-a transformat intr-un morman de moloz. Preotul satului le-a atras atentia localnicilor ca sunt copii care se joaca la conac si, Doamne fereste, ar putea sa cada o grinda sa-i loveasca. Asa ca, satenii au avut grija sa nu mai cada nimic.... Conacul „a disparut” in cateva zile, dar amintirea nobililor a ramas insa vie. Nicolae Pipas i-a cunoscut bine pe „domni”, mai ales pe Paul: „Eu aproape zilnic ma duceam la el pentru ca eram notar si pe vremea aceea n-aveam masina de scris si el avea. Toate hartoagele le scriam acolo. El a spus ca mi-ar imprumuta-o cu toata placerea, dar se teme sa nu i-o ia comunistii”. Pipas spune ca Paul era cumsecade, dar Zoltan nu prea... „Sa va spun de ce: el de aia a si fugit, ca-i era frica sa ramana in sat. In 1938 a vandut mosia si pe banii pe care i-a realizat si-a cumparat in Ungaria o alta mosie, cu conac cu tot. Cand o intrat ungurii aici, in 1940, el o revendicat-o cu niste minciuni ca oamenii l-au fortat sa vanda terenul. Cum era? Ungurii au elaborat o lege in 1940, ca toti cei carora le-a confiscat statul roman averile sa-si primeasca bunurile inapoi, dar el a vandut pentru bani. Tata era primar pe vremea aceea si stiu ca venea aproape tot timpul sa-l puna pe omul de serviciu sa bata toba prin sat sa vina oamenii sa cumpere teren, pentru ca altfel va vinde la straini si n-ar vrea. Era si criminal de razboi ...” Se spune ca Zoltan era mai bogat decat Paul. Dar niciunul, nici altul nu prea aveau bani. Averea lor inseamna terenuri, produse agricole, animale... „Aveau si servitori, sigur. Aveau o armata de oameni in jurul lor. Era camerista care sa puna masa, ajutorul de bucatareasa, bucatareasa, apoi era un om care aducea apa si aprindea focul, unul care se ocupa de porci, altul de vitei, unul de cai, gradinarul etc. Era concurenta sa te angajeze boierul, desi bani nu primeau. Dar primeau produse. Fiecare servitor avea dreptul sa tina o vaca si sa-si faca fan pe terenul boierului, un purcel, o pereche de opinci, lemne de foc vreo doua, trei carute”. Si Paul si Zoltan erau de profesie juristi si au absolvit Facultatea de Drept la Sighet. Dar satenii spun ca nu prea se intelegeau. Ba mai mult, in familia lor era disputata des „mejda” pamantului. Cei doi erau pasionati de vanatore, iar Pipas spune ca holul conacelor era decorat cu coarne de cerb transformate ulterior de sateni in ...manere de cutite. Tot la capitolul raritati, satenii trec si pianul si masa de biliard care-i relaxa pe nobili. Pipas spune ca Zoltan avea doua trasuri: una „de sarbatori” care era folosita numai la plimbari: „In fiecare miercuri si vineri boierul si boieroaica mergeau la targ, la Sighet. Trasura venea in fata scarilor, boierul era pregatit, ea vesnic tot intarzia, dar pana la urma venea si ea. Porneau, faceau 300 de metri si se intorceau ca au uitat ceva. Apoi iar porneau si iar se intorceau. De trei-patru ori reveneau, ca doamna tot uita ceva”. Intoarcerea lui Paul Ambii au plecat in 1944. Zoltan mai mult de frica satenilor, Paul mai mult obligat de imprejurari. Pipas povesteste ca: „Zoltan a luat cat a incaput intr-un vagon, a ramas ce era mai vechi si fara pret. Paul a incarcat 5 carute si cand a ajuns in Negresti Oas a aranjat in asa fel incat sa se sparga o roata si el a zis ca trebuie sa repare roata. Nemtii n-au asteptat pana a schimbat roata, asa ca el s-a ascuns si s-a intors inapoi acasa. Dar oamenii s-au apucat repede si au impartit cartofii, grauntele, cotrobaiau prin casa, toata bibilioteca era ravasita, ca apoi m-a chemat sa-l ajut sa puna biblioteca la punct”. Paul a mai stat cativa ani in Tisa, dar dupa definitivarea reformei agrare a fost ridicat intr-o noapte si dus la securitate in Sighetu Marmatiei. Se spune c-ar fi fost inchis. Cert este ca toate bunurile sale au fost confiscate de comunisti. Pipas spune ca de atunci nu s-a mai putut apropia de conac nici macar pentru a-si lua lucrurile pe care i le imprumutase boierului: „Tata avea un cazanel de fiert tuica si i l-am dat la boier, impreuna cu o vana pe care mi-o ceruse cand a avut musafiri. Dar dupa plecarea lui abia priveam pe furis, nici vorba sa ma apropii”. De Paul nu s-a auzit nimic de atunci. In schimb, urmasii lui Zoltan au venit prin Tisa pentru a redobandi averea tatalui lor. Si, de fiecare data il viziteaza si pe Pipas, care le povesteste despre istoria familiei lor. O istorie care in Tisa are miros de magnolii. Letoaie, baba care statea in cap Pe terenul boierului Zoltan isi construise casa o femeie, care, pentru acest drept, muncea o luna pe mosia nobilului. Desi avea 74 de ani, Letoaie reusea sa stea in cap fara sa se sprijine deloc in maini. De fapt isi folosea mainile pentru a-si tine fusta din cauza ca nu purta ....chiloti. Letoaie mai avea si alte motive de lauda. Pipas spune ca femeia se lauda ca se iubeste si cu nobilul si cu sergentul instructor din localitate: „o zis ca boierul ii da tarcoale si vine la ea noaptea, bate la geam si fac dragoste”. Numai ca, din vorba-n vorba, sau din baba-n baba, lauda lui Letoaie a ajuns la „boiereasa”. Si, intr-una din zile, cand batrana megea acasa, s-a „intersectat” cu trasura nobiliara. Sotia lui Zoltan a strigat ca nu mai vrea s-o vada pe batrana pe pamantul ei si a urmat o cearta in toata regula. Desi nu stie nici astazi daca zvonurile lansate de batrana erau reale. Pipas spune ca: „Era si un sergent instructor in sat, la jandarmi. Era post de jandarmi in fiecare localitate. Si zicea baba ca structorul vine la mine noaptea si bate la geam, il eliberez si-i bine. Si Paul mai avea aventuri. Daca si popa avea, cum n-or avea ei?”. Ioana LUCACEL ioana@gazetademaramures.ro Mircea CRISAN mircea@gazetademaramures.ro