Umbra lui Alah pe pamant

Propovaduirea lui Muhammad n-a impresionat la inceput, in afara cercului de intimi, decat pe oamenii simpli, mestesugari, muncitori, sclavi, crestini sau convertiti la iudaism, cei ce traiau la „marginea” lumii arabe, in general oameni dispretuiti. Cu toate acestea, geniul unui om al desertului a facut ca din mijlocul desertului sa se nasca o religie cu pretentie de universalitate. Muhammad s-a nascut la Mecca, in cea de-a doua jumatate a secolului al VI-lea. Data general admisa pentru nasterea sa este anul 570, intrucat se stie ca a murit in 632, in varsta de saizeci si doi de ani. Ramas orfan de timpuriu, Muhammad a fost crescut de Halima, doica sa, si si-a petrecut copilaria in desert, printre beduini. In timpul adolescentei, Muhammad a facut multe calatorii pana in Abisinia, cu caravanele de camile ale unchiului sau, Abu-Talib. In timpul acestor calatorii, s-a initiat in meseria aventuroasa si periculoasa de conducator de caravane. Experienta pe care a capatat-o si averea pe care a dobandit-o au facut sa intre in gratiile unei vaduve bogate, numita Khadija. Dupa traditie, el avea douazeci si cinci de ani cand s-a casatorit cu bogata vaduva, ea avand patruzeci de ani. Calatoriile sale la distante mari si negotul practicat l-au pus in legatura cu evreii si crestinii de la care a aflat capitolele importante ale cartilor lor sfinte. Muhammad a ajuns sa-i admire pe Avraam, Moise si Iisus, desi nu intelegea nici teologia iudaismului, nici pe cea a crestinismului, nefacand nici o deosebire dintre ele. El presupunea ca Miriam, sora lui Moise, si Maria, mama lui Iisus, erau una si aceeasi persoana si ca Sfanta Treime se compunea din Iahve, Maria si Iisus. Viitorul profet al Islamului nu a citit Biblia, pentru simplul motiv ca era analfabet. Muhammad avea, in schimb, o memorie deosebita, fiind capabil sa-si aminteasca legendele paganilor, evreilor, crestinilor si arabilor. Nu se stie exact in ce conditii s-a produs teofania lui Muhammad. Se spune ca auzea zgomote supranaturale, asemenea sunetelor de clopot, murmur de voci si ca avea momente de extaz. Aceste fenomene se repetau adeseori si dadeau impresia ca cineva dorea sa intre in legatura cu el pentru a-i transmite lucruri importante. Intr-o noapte, in timpul unui extaz, Muhammad a auzit limpede vocea „spiritului sfant”, care i-a ordonat sa repete tuturor cuvintele ce-i vor fi adresate, indemnandu-l sa predice. Muhammad a avut apoi revelatii succesive, care i-au dat convingerea ca exista o carte cereasca din care i se transmitea de fiecare data cate un capitol. Nu a predicat imediat si s-a sfatuit cu Khadija. Aceasta a cerut sfatul unui prieten al familiei, care avea reputatia unui om foarte instruit in problemele religioase, pe nume Varaca, un mistic, nemultumit de credintele Arabiei si dornic de a experimenta o religie monoteista, ce studia crestinismul. Varaca a crezut in revelatiile lui Muhammad si a intarit ideea ca acesta ar fi descendentul direct al lui Avraam, Moise si Iisus, iar ca menirea sa era de a desavarsi opera inceputa de acestia. Urmarea a fost ca s-au organizat intruniri in casa lui Arkam, unul dintre primii discipoli ai lui Muhammad. Acolo, fostul conducator de caravane a debutat in noul rol de profet si a facut cunoscut auditoriului sau mesajul divin primit in grota de pe Muntele Hira. Profetul avea sa lupte vreme indelungata pana a ajuns sa fie ascultat de locuitorii orasului. Primele sale cuvinte au fost primite pe strazile Meccai cu indiferenta. Muhammad a atacat, mai ales, cultul idolilor practicat la Mecca, explicand cum idolii nu erau nimic, in timp ce Allah era totul, iar singura realitate si singura datorie era sa te supui Lui. Ideea de supunere era pe atunci exprimata in Yrabia prin cuvantul „islam” si Muhammad a repetat atat de mult acest cuvant ascultatorilor sai, incat acestia au numit „Islam” noua religie. Cand Muhammad a anuntat public ca obiceiurile religioase practicate in jurul Caabei erau superstitii, pana si cei mai indiferenti au devenit atenti. „Alesul lui Allah” a fost blestemat de toti, de indata ce a declarat ca religia practicata la Mecca era o minciuna. Ideea era simpla: daca locurile sfinte ale orasului nu erau decat obiectele unei superstitii, pelerinii urmau sa nu mai vina la Mecca si prosperitatea orasului era pusa in pericol. Muhammad a preconizat si o morala severa. A condamnat moravurile din Mecca si a cerut schimbarea lor. Destrabalarea domnea pretutindeni, fiindca fusese permisa multa vreme de practicile cultului falic si al zeitei fertilitatii. Adulterul era obisnuit si femeile erau tratate cu o deosebita cruzime. De multe ori, fetele, considerate o povara si o rusine in familie, erau ucise pentru ca familia sa scape de ele. Necinstea si camata exagerata domneau in negot. Cei saraci erau oprimati si bogatii traiau in lux. Omorul si furtul ramaneau nepedepsite daca victima nu facea parte dintr-un trib puternic. Cariera de profet a lui Muhammad ar fi fost de scurta durata, daca n-ar fi facut parte din tribul bogat si puternic al coreisitilor. Locuitorii din Mecca l-au tolerat, neriscand sa provoace un conflict intre triburi, ei nefiind destul de puternici. Refuzat la Mecca, Muhammad s-a dus la Taif, la saptezeci de mile departare de Mecca, spre a-si propovadui invataturile, dar a fost silit sa plece si de acolo, in urma amenintarilor si insultelor. Un edict i-a exilat pe adeptii sai intr-o vale stancoasa, la est de oras. In aceasta perioada au murit Khadija si Abu-Talib. Doar vorbind, Muhammad nu a avut succes sau rezultatele se aratau cu mult prea incet. Muhammad si-a dat seama ca, pentru ca noua religie sa nu piara, trebuia ca puterea sa fie in mainile lui. Dupa zece ani de exil intr-o vale stancoasa, cu o suta de discipoli epuizati de lipsuri, Muhammad a reusit sa devina seful religios, militar si politic al intregii Arabii. Muhammad a avut mare succes pe langa arabii din Iathrib cu doctrina sa. Acestia i-au jurat credinta profetului, au promis sa nu-l adore decat pe Allah, sa se fereasca de omoruri, adulter, furt si ucidere de prunci. In martie 622, saptezeci si trei de oameni, din diferite triburi arabe, au avut o intrevedere secreta cu profetul, l-au asigurat de credinta lor si l-au invitat la Iathrib. Profetul a fost intimpinat cu entuziasm la Iathrib (Medina). Vreme de opt ani, Muhammad a raspandit noua religie in oras, a dat tuturor un nou cod moral si o noua metoda de lupta. Evreii erau numerosi la Medina si Muhammad a incercat, la inceput, sa-i aduca spre noua religie, anuntand ca toti credinciosii trebuie sa se intoarca cu fata catre Ierusalim in momentul rugaciunii. Dupa refuzul evreilor de a adopta noua religie, Muhammad a hotarat ca toti credinciosii trebuie sa se roage cu fata spre Mecca. Aceasta decizie reprezenta mai mult decat o schimbare de atitudine fata de evrei; era si o provocare facuta intregii Arabii. Muhammad stabilea centrul, leaganul noii sale religii, in locul cel mai respectat din intreaga lume araba. In plus, acesta era si un procedeu abil de a-i atrage de partea sa pe toti adoratorii Caabei. In Medina, Islamul a devenit din ce in ce mai puternic, iar profetul s-a transformat in stapanul orasului. A construit o moschee, a prescris rugaciunea zilnica si a organizat invatamantul religios. Practic, se comporta ca un monarh absolut, cu toate ca pretindea ca nu este altceva decat un intermediar, ales de Allah sa-i transmita hotararile. Orice revolta era indata pedepsita, fiind socotita erezie. Cei care l-au urmat de la Mecca la Medina au jefuit cateva caravane. Locuitorii din Mecca au trimis o armata de 900 de oameni impotriva lui Muhammad. Acesta, in fruntea a 300 de credinciosi, s-a intalnit cu dusmanul la Bedr si a obtinut o victorie datorita disciplinei impuse trupelor sale si a dispretului lor fanatic fata de moarte. (Muhammad le promisese ca oricine moare luptand pentru Islam este dus imediat intr-un paradis, unde va gasi intreaga multumire a tuturor simturilor sale). Victoria de la Badr a facut ca prestigiul lui Muhammad sa sporeasca. In ianuarie 630, in fruntea unei armate de zece mii de oameni, Muhammad a intrat in Mecca. Profetul, persecutat odinioara, devenise un print adulat. La elementele iudaice si chiar crestine cuprinse in Islam, intemeietorul noii religii a adaugat multe obiceiuri ale vechii religii pagane. Nu este de mirare ca la doi ani dupa cucerirea Meccai, Islamul se raspandise in intreaga Arabie, Muhammad adunand sub autoritatea sa toate triburile arabe. Fondatorul Islamului a murit la Medina, la 8 iunie 632, in bratele Aisei, cea mai tanara dintre sotiile sale si preferata sa. Suferea, probabil, de o pleurezie, dar el a sustinut ca se imbolnavise mancand carne de capra otravita de unul dintre dusmanii sai. Moartea lui Muhammad a fost urmata de o revolta. Intreaga Arabie, cu exceptia oraselor Medina, Mecca si Taif, s-a intors la vechile credinte. Optsprezece luni au fost, insa, de ajuns pentru ca Abu-Bekr, prieten al profetului, sa-i aduca pe toti inapoi la Islam. Extinderea Islamului, cu ajutorul spadei, a fost extrem de rapida, stapanirea araba intinzandu-se din India pana in Spania. La un secol de la moartea profetului, armatele islamice nu avusesera inca nici un esec. Recunoasterea vaga a lui Allah „La inceputul secolului VII, Arabia era intr-o stare de spirit in care putea adopta orice religie ce ar fi reusit sa restabileasca unitatea dintre triburile arabe aflate mereu in conflict. Populatiile Arabiei aveau simt religios, dar nu aveau o religie. Inainte de Muhammad, ele practicau un animism ajuns in faza de tranzitie, care-i conducea spre politeism. De la cultul izvoarelor, pietrelor, muntilor si copacilor sacri s-a ajuns, firesc, la credinta in spirite protectoare ale oricarui loc sfant. Acesti sfinti protectori au fost curand personificati ca zei si zeite, iar pelerinii, trecand dintr-un loc intr-altul, au devenit politeisti si au avut un panteon populat cu un mare numar de divinitati. Se recunostea, vag, ca Allah ar fi primul dintre zei, dar nu era singurul.” Portretul unui profet „Profetului ii placeau trei lucruri: femeile, parfumurile si mancarea buna. Primele doua i-au adus multumiri depline, dar nu s-a intamplat la fel cu cel de-al treilea lucru”, spunea Aisa. In ceea ce priveste femeile, se pare ca Muhammad si-a iubit toate sotiile, chiar daca nu in aceeasi masura. Dintre toate parfumurile, prefera moscul, iar alimentele pe care le manca cu cea mai mare placere erau carnea de miel, curmalele, mierea, castravetii si pepenii. Distractia sa favorita era reparatul incaltamintei. Dar n-a incercat, poate, bucurie mai mare decat aceea de a privi capetele retezate ale dusmanilor sai. Nu-i placeau matasurile, cainii, minciunile altora, evreii si crestinii. Ii ura pe poeti si spunea ca: „Toti poetii vor merge in iad.” Mai trebuie spus ca era extrem de vanitos. Ioan BOTIS