Ultima conferinta a celor „TREI MARI”

* La 17 iulie 1945, a inceput Conferinta de la Potsdam, intrunire organizata de Puterile Aliate invingatoare in al doilea razboi mondial in fostul palat al dinastiei Hohenzollern de la Potsdam, in afara Berlinului. Dupa Teheran si Yalta, aceasta a fost ultima conferinta din timpul celui de-al doilea razboi mondial a celor „Trei Mari” si a fost convocata pentru a decide noua ordine de dupa razboi. Uniunea Sovietica a fost reprezentata la Potsdam de catre experimentatul si brutalul Stalin, in timp ce Statele Unite erau reprezentate de noul presedinte, Truman. Dupa noua zile de dezbateri, la 28 iulie 1945, veteranul Churchill a fost inlocuit de Attlee, politician fara experienta, in calitate de reprezentant al Marii Britanii. Cei trei conducatori s-au intalnit la Cecilienhof, o casa de tara ca o hruba, in stil englezesc, asezata intr-un parc mare, care folosise drept rezidenta ultimului print german al coroanei. Potsdam fusese ales ca loc al confe-rintei deoarece se afla in zona de ocupatie sovietica, era accesibila pe calea ferata (Stalin ura zborul cu avionul) si putea fi protejata de fortele de securitate sovietice. Cand a sosit delegatia americana, ea era inca devotata vederilor din timpul razboiului in privinta noii ordini mondiale. Documentul de punere in tema a Departamentului de Stat, care a servit drept indreptar delegatiei americane, aprecia ca stabilirea sferelor de interes ar fi cea mai mare amenintare la adresa pacii mondiale. Invocand preceptele wilsoniene, documentul argumenta ca sferele de interes ar „reprezenta politica de forta insasi, cu toate dezavantajele concomitente... Obiectivul nostru principal trebuie sa fie mai degraba inlaturarea cauzelor care fac natiunile sa simta ca asemenea sfere sunt necesare pentru a-si construi securitatea, decat ajutarea unei tari sa-si consolideze fortele impotriva alteia.” Truman nu agrea persoanele care se lamenteaza, cu atat mai putin pe comunisti. Totusi, el a facut o incercare eroica. Initial, el apreciase stilul sec al lui Stalin mai mult decat elocinta lui Churchill. „Churchill vorbeste in- truna, in vreme ce Stalin doar maraie, dar stii ce vrea sa spuna”, ii scria Truman mamei sale. Conducatorii prezenti la Conferinta de la Potsdam au cautat sa evite pro-blemele de organizare care fusesera o pacoste pentru Conferinta de la Versailles. In loc sa se impotmoleasca in detalii si sa lucreze sub presiunea timpului, Truman, Churchill si Stalin aveau sa se limiteze la principiile ge-nerale. Ministrii lor de externe aveau sa elaboreze apoi detaliile acordurilor de pace cu puterile invinse ale Axei si cu aliatii lor. Chiar si cu aceste restrictii, conferinta avea o ordine de zi imensa, care includea reparatiile, viitorul Germaniei si statutul aliatilor germani, precum Italia, Ungaria si Romania, sau al asociatilor, precum Finlanda. Stalin a extins aceasta lista prezentand catalogul cererilor pe care Molotov i le inaintase lui Hitler, in 1940 le reiterase inaintea lui Eden, un an mai tarziu. Aceste cereri includeau conditii de tranzit imbunatatite prin stramtori, o baza militara sovietica in Bosfor si o parte a coloniilor Italiei. O agenda cu o asemenea intindere nu ar fi putut fi indeplinita de sefii de guverne hartuiti de multitudinea grijilor, intr-o perioada de doua saptamani. Conferinta de la Potsdam s-a transformat rapid intr-un dialog al surzilor. Stalin insista pentru a-si consolida sfera de influenta. Truman si, mai putin, Churchill cereau recunoasterea principiilor lor. Stalin a incercat sa negocieze recunoasterea de catre Occident a guvernelor impuse de sovietici in Bulgaria si Romania contra recunoasterea de catre Uniunea Sovietica a Italiei. In acelasi timp, Stalin ramanea surd ca un perete la cererile democratiilor pentru organizarea de alegeri libere in Europa de Est. In cele din urma, fiecare dintre parti pronunta veto de ori de cate ori avea puterea sa o faca. Statele Unite si Marea Britanie au refuzat sa fie de acord cu cererea lui Stalin de a se cere Germaniei 20 de miliarde de dolari ca reparatii de razboi (din care jumatate sa se indrepte spre Uniunea Sovietica) sau ca in acest scop sa fie disponibilizate bunurile existente in zonele de ocupatie. Pe de alta parte, Stalin continua sa intareasca pozitia partidelor comuniste din intreaga Europa de Est. Autoritatea poloneza asupra teritoriilor germane situate la est de Linia Oder-Neisse, pe care Stalin a acordat-o polonezilor ca o compensatie pentru teritoriile situate la est de Linia Curzon pe care le rapisera acestora, a fost acceptata, desi sub rezerva protestelor reprezentantului american si britanic. In acelasi timp, a fost acceptata si legalizata expulzarea germanilor din toate teritoriile negermane (Polonia, Cehoslovacia si Ungaria). In ceea ce priveste Germania, urmau sa fie luate masuri pentru a nimici nazismul si pentru a pregati poporul german pentru instaurarea unui regim democratic, astfel incat Germania sa nu mai poata reprezenta nicicand o amenintare pentru vecinii sai. Acest lucru insemna in particular dezarmarea Germaniei, distrugerea industriei de razboi, desfiintarea organizatiilor militariste sau fasciste, anularea legilor naziste, pedepsirea criminalilor de razboi si inlaturarea simpatizantilor nazisti din functiile publice sau privilegiate. Un aspect pozitiv a fost faptul ca erau prevazute un proces de descentralizare, restabilirea autonomiei locale, crearea partidelor democratice si innoirea sistemului juridic si educational. Avea sa fie mentinuta unitatea economica a Germaniei, desi acest lucru era afectat de faptul ca fiecare putere putea sa obtina reparatii din propriile teritorii ocupate. Aceste decizii au fost confirmate de Franta la 7 august 1945. Conferinta de la Potsdam a rezolvat putine. Multe dintre cererile lui Stalin au fost respinse: baza din Bosfor, apelul sau ca sovieticii sa devina administratori ai unora dintre teritoriile africane ale Italiei, precum si dorinta sa de instituire a unui control exercitat de patru puteri asupra zonei Ruhrului si recunoasterea de catre Occident a guvernelor instalate de Moscova in Romania si Bulgaria. Truman a fost si el contracarat in unele dintre propunerile facute – cele mai importante cu privire la internatio-nalizarea Dunarii. Cei trei sefi de stat au reusit totusi sa elaboreze unele acorduri. A fost pus la punct un mecanism format din patru puteri pentru a rezolva problemele Germaniei. Truman a reusit sa-l faca pe Stalin sa-i accepte punctul de vedere relativ la reparatii: ca fiecare putere sa-si ia reparatii din zona sa de ocupatie din Germania. In cele din urma, Stalin a promis sa dea ajutor in efortul de razboi impotriva Japoniei. „Au ramas multe lucruri ambigue si nefacute, asa cum se intampla adeseori cand sefii de stat nu pot cadea la intelegere, iar chestiunile oarecum clare au fost trecute in seama ministrilor de externe, pentru discutii ulterioare”, dupa cum afirma Henry Kissinger. In ceea ce priveste evolutiile ulterioare, Stalin a fost considerat in ge-neral invingatorul conferintei, pentru ca a reusit sa-si legalizeze controlul asupra unei jumatati din teritoriul Germaniei. In timp ce neexperimentatii Truman si Attlee nu au avut nici o contributie, s-a apreciat adesea ca URSS nu numai ca a creat un „fait accompli” eliberand cea mai mare parte din aceste teritorii de sub nazisti, dar si ca, alaturi de Polonia, a avut de suferit cele mai mari distrugeri si pierderi de vieti omenesti dintre toate tarile implicate in razboi. Conducatorii americani nu erau constienti ca Stalin, cu cat i se dadea mai mult timp pentru a crea state cu partid unic in Europa de Est, avea sa devina tot mai dificil de a-l determina sa-si schimbe cursul. La sfarsitul razboiului, publicul american era obosit de razboi si de confruntare si vroia mai presus de orice sa-i aduca acasa pe baieti. Nu era pregatit sa ameninte cu continuarea confruntarilor si inca si mai putin cu un razboi nuclear pentru pluralism politic in Europa de Est sau pentru frontierele acesteia. Unanimitatea in privinta opunerii la continuarea inaintarii comuniste era la fel de clara ca si unanimitatea in privinta neasumarii vreunui risc militar. Cel mai semnificativ incident „Probabil ca cel mai semnificativ incident petrecut la Potsdam a fost cu privire la o chestiune ce nu s-a aflat pe agenda de lucru oficiala. La un moment dat, Truman la- luat pe Stalin deoparte pentru a-l informa despre existenta bombei atomice. Stalin, desigur, stia deja de ea de la spionii sai sovietici; de fapt, el aflase despre ea cu mult inaintea lui Truman. Suferind de paranoia, fara indoiala ca el a considerat instiintarea lui Truman drept o incercare transparenta de intimidare. S-a prefacut a fi neinteresat de noua tehnologie si o desconsidera, nearatand vreo curiozitate deosebita. „Premierul rus”, a scris Truman in memoriile sale, „nu a aratat vreun interes deosebit. Tot ce a spus a fost ca era bucuros sa auda asta si ca spera ca noi sa facem uz cu folos de ea impotriva japonezilor”. Acestea aveau sa ramana tactica sovieticilor in pri-vinta armelor nucleare pana cand aveau sa-si dezvolte si ei pe ale lor.” - Henry Kissinger Declaratia de la Potsdam Declaratia de la Potsdam a reprezentat un ultimatum al guvernelor aliate adresat Japoniei, care se afla inca in razboi cu Marea Britanie si SUA, redactat la Conferinta de la Potsdam. Marea Britanie si SUA cereau capitularea neconditionata a Japoniei. Japonia urma sa fie deposedata de imperiul ei si ocupata pana la adoptarea unei politici pasnice. In cazul in care Japonia nu s-ar fi supus acestor prevederi, ar fi urmat sa fie distrusa. Declaratia a lasat insa ambigua situatia imparatului, care era considerat de japonezi un semizeu. Aceste pretentii au sporit neincrederea cercurilor mi-litare mai radicale din Japonia. In acelasi timp, au afectat factiunea pacifista mai moderata a politicienilor, care nu solicitase decat mentinerea statutului imparatului. Japonia nu a raspuns acestui ultimatum. Presedintele Truman a autorizat lansarea bombelor atomice la Hiroshima si Nagasaki, respectandu-si astfel promisiunea de a pune capat rapid razboiului. Ioan BOTIS