Triunghiul de aur al minelor de sare din Maramureş

Istoria Maramureşului are miros de aur şi sare. Atestate dinainte de cucerirea romană, minele de sare din Maramureş au scris istorii impresionante şi au bătut recorduri uluitoare. Coştiui-Ocna Şugatag-Slatina : un triunghi de aur al sării de Maramu’. Dar să le luăm pe rând.

 Sarea miocenă a fost în trecut exploatată între Coştiui și Rona de Sus prin mai multe ocne. Salina, deschisă încă din secolele XIV-XV, a fost definitiv închisă în anul 1933, din cauza nerentabilității. Cu excepția ocnei Apaffi), care a funcționat între anii 1590-1766, toate vechile ocne sunt prăbușite și umplute cu apă. Ocna Apaffi, începută în anul 1580, este singura ocnă de sare din Maramureș care are formă de clopot. Ulterior, au fost excavate numai mine cu profil trapezoidal. Puțul vertical al ocnei Apaffi are o intrare pe care este așezat un grilaj metalic. În perioada interbelică, ocna Apaffi era încă vizitabilă. În vecinătatea ocnei Apaffi se află lacul Ferencz-Francisc, rezultat în urma surpării minei omonime.

În anul 2003, Clubul de Speologie "Montana" din Baia Mare a inițiat cercetarea minei Apaffi de la Coștiui. Această mină se număra spre sfârșitul secolului al XIX-lea printre cele 14 deja abandonate la Coștiui. Există informații că ea a fost redeschisă în timpul celui de al doilea război mondial, exploatări neautorizate și la scară mică desfășurându-se aici chiar și după 1945. În anii '80 ai secolului al XX-lea au fost executate la galeria de acces lucrări de reparații, în vederea punerii obiectivului în circuitul turistic, abandonate însă înainte de finalizare. În prezent se păstrează, într-o stare foarte proastă de conservare, intrarea, și o parte a galeriei, o altă intrare de galerie, abia perceptibilă, despre care se presupune că aparținea aceleiași ocne Apaffi, precum și două puțuri, acestea din urmă mult mai bine conservate.

Exploatări de sare cunoscute din antichitate sunt și cele de la Ocna Șugatag.La sfârșitul secolului al XIV-lea se trece la o exploatare permanentă a sării, în cadrul unor ocne organizate prin "Cămara Regală a Sării". Din 1489 este atestată existența ocnei Paul Silvestru și a grupului de mine Ana-Iuliana și Elisabeta, care aparțineau domeniului regal. Ocne propriu-zise de sare au apărut începând cu anul 1777. Datorită dezvoltării industriei de exploatare a sării, statul habsburgic a adus la Ocna Șugatag mineri specializaţi, germani, polonezi, maghiari și cehi. Documente atestă funcționarea între anii 1799-1822 a ocnei Bogdan, între anii 1802-1853 a ocnei Mihai (unde sarea era mai curată), iar din anul 1921 a ocnei Dragoș. În anul 1896 la Ocna Șugatag erau deschise un număr de 3 ocne (active sau inactive). În anul 1950, datorită infiltrațiilor masive de apă dulce, ocnele au fost închise, pe locul lor formându-se apoi, în cursul timpului, lacuri sărate.

La o aruncătură de băţ de Sighetu Marmaţiei se află localitatea Slatina, cândva parte a Maramureşului, şi ea renumită pentru sarea de bună calitate scoasă din adâncurile sale. În jurul minei de sare, deschisă spre sfârșitul secolului 18, a luat ființă o localitate de mineri, Ocna Slatinei, care este încorporată în orașul de azi.

“În legatură cu începuturile şi vechimea exploatărilor de sare din Maramureş au fost exprimate foarte multe opinii, unele deja în scrieri din secolul XVIII sau de la începutul secolului XIX, care sunt în majoritatea lor astăzi practic inaccesibile, ele fiind însă menţionate şi în lucrări mai noi. În cursul secolului XIX şi la începutul secolului XX informaţiile şi părerile cu privire la aceste exploatări se înmulţesc. Luările de poziţie recente repetă în bună

măsură datele anterior comunicate, există însă şi interpretări ce pun într-o nouă lumină vechile descoperiri.

Într-o notiţă scrisă de F. Pošepny sunt amintite piesele de bronz descoperite la Coştiui (celturi şi brăţări), care sunt puse în conexiune cu exploatarea salinelor în epoca bronzului. Autorul vorbeşte şi de salinele din epoca romană de la Turda, Dej, Ocna Mureş, Ilişua.

Într-un articol dedicat exclusiv mineritului din Maramureş, Ed. Preisig este de părere că sarea de aici, în locurile unde ea apărea la suprafaţă, a putut fi folosită deja în epoca neolitică”- Carol Kacso.

Înainte de deschiderea unei noi ocne de sare în Maramureş, se făceau de obicei foraje de explorare. Dacă până la adâncimea de 36 m (18 Klafter = 18 stânjeni) nu se intercepta sarea, se renunța la proiect, din cauza adâncimii prea mari a puțurilor. Ideal era ca solul să aibă o grosime de max. 10-12 m (5-6 stânjeni). La un rezultat pozitiv al primului foraj, se executa un al doilea, la o distanță de 6 m (3 stânjeni) de primul, pentru stabilirea exactă a grosimii stratului acoperitor deasupra celui de al doilea puț. Al doilea puț se amplasa preferențial la aceeași cotă cu primul sau cu max. 4-6 m (2-3 stânjeni) diferență de nivel față de primul puț. Un puț era rezervat pentru intrarea și ieșirea minerilor din ocne (cu ajutorul unor frânghii de cânepă), iar celălalt puț pentru extragerea sării din subteran.

Puțurile se săpau cu profil pătratic, fiecare latură având 2,8 m (9 pași; 1 pas = 0,3 m) până la o adâncime de 4 m (2 stânjeni) sub contactul steril-sare, după care se lărgea treptat pe următorii 4 m (2 stânjeni), cu profil tot pătratic. Aici se făcea așa-numitul “fundament”, din bârne de lemn încastrate în sare, pe care se sprijinea întregul puț. Apoi se arma puțul, de jos în sus, la început cu un amestec de argilă, pleavă și lână de oaie (pentru impermeabilizarea pereților), după care, cu bârne (grinzi) de lemn. Grosimea armăturilor era de 0,3 m (1 pas), astfel că profilul efectiv al puțului se reducea în final de la 2,8 x 2,8 m la 2,5 x 2,5 m. De la nivelul steril-sare în jos pereții se căptușeau cu piele de bivol, care împiedeca contactul direct al apei cu pereții de sare. Apa care picura totuși în mină era captată și scoasă la suprafață.

De la nivelul “fundamentului” în jos se săpa cu profil tot mai lărgit, conic, așa că după alți cca. 8 m (4 stânjeni) cele 2 puțuri alăturate se uneau. De aici, mina lua o formă conică-ogivală cu secțiunea pe cât posibil circulară (care nu se realiza practic decât rar). Mina se declara gata pentru exploatare numai după ce un agent al administrației salinei, stând pe un bulgăre de sare în mijlocul ocnei, nu mai putea atinge tavanul ocnei cu ciocanul. Din acest moment, salariul tăietorilor de sare scădea de la 4,5 creițari (4,5 Kreuzer) pentru fiecare bloc de sare, la obișnuitul tarif de 1,5 creițari. Ocna era dată atunci oficial în funcțiune, primind totodată un nume. Costurile de deschidere ale unei ocne de sare se ridicau de obicei la peste 5.000 florini (guldeni) de argint.