Tristetea ca mar, tablou, muzica, ceas

S-a tarat prin padurea de la poalele Fagarasului, stiind ca-i vor lua urma dupa sange si aratura piciorului drept, zdrobit si intors nefiresc spre interior. Securitatea l-a prins la cativa metri de refugiu, o cutie de lemn de dimensiunea trupului sau firav, ingropata in pamant, cu capacul acoperit de frunze, sicriu al vietii. Le-a zambit, obosit. L-au impuscat in ceafa. Acest text nu este un mar, ar fi un desen al argumentarii pentru care mi-ati da dreptate si apoi ati rasfoi pana la paginile de TV pentru a vedea ce film este astazi; dar poate e firesc sa-l citesti si sa-ti stergi barbia de prelinsul sos al unei cratime uitate, intr-un gest ce aminteste de acreala fructului. Se hranea cu ghinda, ii sorbea faina dupa ce-o zdrobea intre pietre, haituit, cu pusca alaturi. Aceste doua coloane nu sunt nici macar un tablou, culorile sunt chipuri ale bucuriei lui Dumnezeu, surori ce alearga prin lume, tinandu-se de mana precum lantul uman ce-a cautat sa imbratiseze sediul CNSAS. In cer, un inger picteaza albele ziduri cu un rosu sangeriu. Sa fie oare muzica? Am sa va dezamagesc. Pe tema dosarelor, politicienii exerseaza la un pian al tacerii pe care noi, fiinte asurzite de false probleme, dansam cu gratia unui calator pe Titanic. Notele muzicale sunt prinse intre copertile dosarelor de urmarire, iar compozitorul se face ca nici acum nu e pregatit sa ni le desluseasca. Blocajul CNSAS ca tacere - sau poate, de dragul constructiei, ar trebui sa cititi si invers. Oricum, el nu a putut sa urle cand si-a prins piciorul intre stanci, stia ca sunt pe urmele lui. Nici vorba ca acest text sa fie un ceas! Secundele istoriei recente, experienta alegerii consiliului CNSAS ne spun ca suntem prea bolnavi ca sa mai intelegem, forfecati de limbile unui cadran pe care adevarul sta rastignit. S-a aplecat peste un ochi de apa, ca o fiara cu urechile ciulite, le simtea tropaitul bocancilor, apasat precum sculptura timpului de pe chipul sau. N-am vrut sa va povestesc despre Playboy, factura la gaz, „meciul secolului”, examenele la facultate ale copiilor, de unde luam miel de Pasti?, sau gropile din oras. Probabil, de fapt evident, ele va sunt mai aproape, mereu mai importante. Inutil si incapabil sa scriu cu pana unui inger inmuiata in sangeriu, voi indrazni sa va cer doar o clipa. El oricum e mort, nestiut, undeva in Fagaras. Dirijati voi secunda unei tari triste! Dan PARCALAB dan@gazetademaramures.ro