Tribunalul de la Tokyo

Tribunalul Militar Internaţional pentru Extremul Orient, cunoscut şi ca Tribunalul de la Tokyo, a fost înfiinţat în condiţii similare cu cele ale Tribunalului de la Nürnberg. Comandamentul suprem al forţelor aliate din Extremul Orient a aprobat la 19 ianuarie 1945 „Carta Tribunalului Militar Internaţional pentru Extremul Orient”, pentru a pedepsi cu promptitudine pe marii criminali de război din această parte a lumii, în fapt pe militarii japonezi care au declanşat şi purtat războiul de agresiune împotriva ţărilor învingătoare.

Al doilea război mondial, război tipic de agresiune, a însemnat o violare brutală din partea statelor care au declanşat acest război, a dreptului internaţional, ca drept al păcii, în cursul căruia au fot comise acte criminale sistematice, atât împotriva combatanţilor, dar mai ales a populaţiei civile din ţările ocupate.

Societatea internaţională, şi în primul rând ţările aliate, au considerat că se impun măsuri la nivelul întregii comunităţi umane care să apere valori precum pacea şi securitatea umanităţii. Aceste măsuri trebuiau, pe de o parte, să elimine condiţiile unei viitoare confruntări militare, iar pe de altă parte, într-un spirit de justiţie militară, crimele şi au autorii acestora sancţionaţi. Statutele de înfiinţare a celor două tribunale (Nürnberg şi Tokyo) în care au fost definite pentru prima oară faptele care primejduiesc pacea şi omenirea au servit ca bază pentru elaborarea unui proiect de cod al crimelor contra păcii şi omenirii, precum şi ca model pentru dispoziţiile introduse în legislaţia naţională a statelor membre ale ONU privind incriminarea acestor fapte. 

Constituirea unui asemenea tribunal a fost preconizată de „Declaraţia de la Potsdam” din 26 iulie 1945, semnată de Statele Unite ale Americii, Marea Britanie şi China, care cuprindeau condiţiile de capitulare a Japoniei, la care a aderat la 8 august 1945, odată cu intrarea sa în război împotriva acestei ţări, şi Uniunea Sovietică. Declaraţia a fost acceptată de Japonia la 1 septembrie 1945, după înfrângerea sa.

În baza declaraţiei din 1945, Comandamentul suprem al forţelor aliate din Extremul Orient a aprobat la 19 ianuarie 1945 „Carta Tribunalului Militar Internaţional pentru Extremul Orient”, pentru a pedepsi cu promptitudine pe marii criminali de război din această parte a lumii, în fapt pe militarii japonezi care au declanşat şi purtat războiul de agresiune împotriva ţărilor învingătoare.

În constituirea şi funcţionarea Tribunalului un rol important l-a jucat Comandantul suprem al forţelor aliate primim aprobarea Cartei Tribunalului şi a preşedintelui Tribunalului, care îndeplinea funcţiile de executare, modificare, atenuare a pedepselor pronunţate, realiza de fapt supravegherea asupra întregii activităţi a Tribunalului.

Carta Tribunalului de la Tokyo cuprindea, în liniile sale generale principii şi reglementări asemănătoare cu cele din Statutul Tribunalului de la Nürnberg, cu unele deosebiri însă. Particulară ne apare organizarea şi competenţa Tribunalului de la Tokyo. Tribunalul urma să fie compus din cel puţin şase judecători.

Competenţa Tribunalului se limita la persoanele învinuite de a fi comis crime grave, nefiind abilitat să declare criminale anumite grupuri  sau organizaţii, ca în cazul celui de la Nürnberg. Competenţa sa cuprindea crimele contra păcii, crimele de război şi crimele contra umanităţii, într-o formulare asemănătoare celei din Statutul Tribunalului de la Nürnberg cu menţiunea că, în ce priveşte crimele contra păcii, agresiunea se pedepsea indiferent dacă a existat sau nu o declaraţie de război. Crimele de război sunt definite sumar ca încălcări ale legilor şi obiceiurilor războiului, iar printre crimele contra umanităţii nu figurează şi persecuţiile pentru motive politice, rasiale sau religioase. 

Regulile de procedură şi garanţiile judiciare, precum şi cele privind responsabilitatea acuzaţiilor sau pedepsele pe care Tribunalul  le putea aplica sunt similare celor din Statutul Tribunalului de la Nürnberg. Carta nu cuprindea  menţiuni  despre caracterul definitiv sau revizuibil al hotărârii, dar nu indica nici că ar fi posibilă vreo cale de atac împotriva hotărârilor de condamnare pronunţate la Tribunal, hotărârea fiind executorie la ordinul Comandantului suprem al forţelor aliate, singurul pentru care se prevedea dreptul de a modifica.

Tribunalul Militar Internaţional pentru Asia a fost o instanţă militară cu caracter extraordinar, creată  de către Puterile Aliate, ca urmare a înfrângerii Japoniei, pentru judecarea a 28 de criminali de război japonezi. Tribunalul era constituit din unsprezece judecători din Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Franţa, Australia, URSS, China, Noua Zeelandă, Canada, Olanda, India şi Filipine. Cei care trebuiau să devină cei mai mari eroi ai Japoniei au fost judecaţi în cel mai lung proces militar al omenirii. Doi inculpaţi au murit în închisoare din cauze naturale (Matsuoka Yosuke şi Nagono Osami).

Procesul a fost marcat de cele 818 şedinţe de judecată desfăşurate în public şi  altele 131 petrecute în camera de deliberări, pe parcursul cărora tribunalul a examinat  4336 de probe scrise şi 1198 de depoziţii ale martorilor (dintre care 419 fiind ascultate nemijlocit de Tribunal). Inculpaţilor le-a fost asigurată posibilitatea de a se apăra în instanţă, de a prezenta probe, de a participa la interogări, fiind asistaţi de către 3-4 avocaţi. Într-un final vinovăţia tuturor inculpaţilor a fost confirmată.

Materialele procesului au demascat adevăratele scopuri urmărite de „noua ordine” japoneză în Asia de Est, precum şi intenţiile expansioniste ale imperialiştilor japonezi. În special s-a făcut lumină în privinţa perioadei cuprinse între anii 1928 şi 1945, perioadă în care politica internă şi externă a Japoniei era îndreptată spre pregătirea şi declanşarea războaielor de agresiune.

În detaliu a fost studiată chestiunea acţiunilor de agresiune împotriva URSS, s-a examinat războiul de cotropire purtat de Japonia împotriva Chinei (război în care cu o cruzime de neconceput armata japoneză a jefuit şi a exterminat populaţia chineză). În acelaşi timp, nu au rămas în afara examinării atacurile armatei japoneze întreprinse împotriva bazei militare americane Pearl Harbor, împotriva Hong Kong-ului şi Singapurului.

Supravieţuitori ai terorii impuse de japonezi în teritoriile ocupate au depus mărturii despre atrocităţile comise de trupele nipone. Au fost constatate peste 80.000 de violuri care au avut ca victime fetiţe cu vârste de până la şapte ani. Se crede că aceste violuri au făcut parte dintr-un program sistematic, soldaţii japonezi căutând din casă în casă viitoare victime. Violurile se produceau de multe ori în public, în timpul zilei, în faţa membrilor familiilor celor violate. Se afirmă că multe femei au fost violate în grup, altele au fost reţinute pentru a fi violate din nou, cu toate că exista şi practica des întâlnită în care femeile erau ucise imediat după viol. Alte mărturii vorbesc despre faptul că militarii japonezi au obligat  numeroase familii să comită fapte incestuoase: fiii au fost obligaţi să-şi violeze mamele, iar taţii, fiicele.

Un caz aparte îl constituie călugării chinezi care şi-au dedicat viaţa celibatului. Aceştia au fost obligaţi să se culce cu femei pentru amuzamentul japonezilor. Prizonierii de război erau ucişi  prin diferite metode: erau mitraliaţi, ucişi cu baionetele, arşi de vii, spânzuraţi de limbă sau decapitaţi, ultima fiind o metodă foarte populară printre ofiţerii japonezi. Femeilor li se tăiau sânii, iar cele însărcinate erau tăiate cu baioneta. Martorii au afirmat că soldaţii japonezi aruncau copiii în aer şi-i prindeau apoi în vârful baionetelor. 

Tribunalul Militar de la Tokyo şi-a încheiat lucrările la 12 noiembrie 1948, condamnând la moarte 7 persoane (Doihara Kenji, Hirota Koki, Itagaki Seishiro, Kimura Heitaro, Matsui Iwane, Muto Akira şi Tojo Hudeki au fost executaţi prin spânzurare în închisoarea din Sugamo la 23 decembrie 1948), la închisoare pe viaţă (16 persoane, dintre care trei au murit în închisoare, iar ceilalţi au fost eliberaţi în 1955),) şi la pedepse privative de liberate pe termen fix (alte două persoane, condamnate la 20, respectiv trei ani de închisoare). Dintre militarii japonezi, 180.000 au fost îndepărtaţi din funcţie. Mulţi dintre aceştia au revenit ulterior în viaţa publică; trei dintre aceştia au ajuns chiar prim-miniştri, iar 130 deputaţi.

Asemenea procesului de la Nürnberg, procesul de la Tokyo a influenţat vădit evoluţia normelor şi principiilor dreptului internaţional în legătură cu răspunderea pentru infracţiunile internaţionale comise. 

După procesul de la Tokyo alte procese au început în numeroase ţări ale Asiei, între 1946 şi 1951. Aproximativ 5.600 de japonezi au fost judecaţi în peste 2.200 de procese şi mai mult de 4.400 au fost condamnaţi la moarte.  

Există şi critici care au fost aduse de-a lungul timpului Tribunalului de la Tokyo. O primă acuză este aceea că au fost judecaţi doar japonezii, care reprezentau o putere învinsă, şi că alte încălcări flagrante ale legilor în timpul desfăşurării ostilităţilor în zona Pacificului au fost ignorate. Ori tribunalul ar fi trebuit să judece toate crimele împotriva păcii şi umanităţii din Extremul Orient. Două exemple sunt mai des aduse în discuţie: bombardamentele atomice efectuate de americani la Hiroshima şi Nagasaki, precum şi invadarea de către sovietici a Manciuriei şi a unor teritorii japoneze, ambele catalogate ca fiind crime împotriva umanităţii.  

Împăratul Hirohito, cel care a fost comandantul suprem al forţelor japoneze în timpul celui de-al doilea război mondial a beneficiat de imunitate şi i s-a rezervat  un rol central în cadrul noului regim. Câteva crime majore, atacuri ale japonezilor cu arme biologice sau chimice au fost trecute sub tăcere în mod deliberat, deoarece americanii erau interesaţi de respectivele arme şi doreau în acelaşi timp ca acest subiect să rămână secret.

„Declaraţia de la Potsdam”, acceptată de guvernul japonez la sfârşitul războiului, face trimitere în articolul 10 la două tipuri de crime de război comise de japonezi: violarea legilor internaţionale (inclusiv exploatarea prizonierilor de război) şi obstrucţionarea tendinţelor democratice ale poporului japonez (a libertăţilor civile din Japonia).

Coreenii, spre exemplu, consideră crime de război toate asasinatele comise după ce japonezii au ocupat Coreea, în 1910, în timp ce americanii încadrează în crime de război doar faptele legate de utilizarea violenţei şi degradarea drepturilor civile din perioada 1941-1945, adică din perioada în care Statele Unite ale Americii s-au aflat în război cu Japonia.