Trei zile fierbinti pentru URSS

Au trecut doar 15 ani (dupa reperele istorice, acesti ani reprezinta o perioada infima) din momentul in care inalti demnitari ai conducerii sovietice au incercat sa-l inlature din functia de presedinte al Uniunii Sovietice pe Mihail Gorbaciov si deja ni se pare ca aceste evenimente au avut loc intr-o cu totul alta epoca. De altfel, 19-21 august 1991 sunt, intr-adevar, secolul trecut. Deja a crescut si a dat piept cu viata o intreaga generatie ce nu tine minte puciul, iar pentru majoritatea cetatenilor rusi aceste trei zile fierbinti care au zguduit Uniunea Sovietica si au constatat destramarea ei au devenit o simpla istorie „la rece” din manuale, o data la fel de indepartata precum anii regimului lui Stalin, Hrusciov si Brejnev, noteaza analistul rus Andrei Kolesnikov, pe fluxul RIA Novosti, citat de Rompres. Insa, daca este sa dam crezare maximei lui Dang Xiao Ping, care spunea ca este inca prea devreme sa se faca bilantul Marii Revolutii Franceze, am putea spune si noi ca, deocamdata, putem evalua doar rezultatele partiale ale puciului. Da, intr-adevar Uniunea Sovietica s-a destramat in zilele puciului, adica mai devreme de data oficiala din calendar, care este considerata decembrie 1991. Da, inevitabilul a devenit inevitabil: miscarea spre economia de piata prin „terapii de soc” cu grade de dificultate diferite; o desfasurare geopolitica principial noua, care a schimbat viziunea despre ordinea mondiala; agitatia si haosul postrevolutionar, care au urmat dupa aceasta perioada de stabilizare. Totusi, este adevarat ca miscarea „post-puci” din Rusia nu a incetat inca, tara continua sa se schimbe, astfel ca a face un bilant final - unde si la ce a ajuns tara - este prea devreme, considera analistul rus. De la Hrusciov la Gorbaciov Potrivit semnalmentelor sale formale, tentativa puciului din 91 aminteste foarte tare de „lovitura de catifea” din 1964, atunci cand, in cadrul sedintei in plen a CC al PC al URSS, varfurile sovietice l-au inlaturat de la putere pe Nikita Hrusciov. Comitetul de Stat pentru Starea Exceptionala (GKCP) a incercat sa repete scenariul. In orice caz, la complot au luat parte toti inaltii functionari de stat: vicepresedintele, premierul, ministrul apararii, ministrul afacerilor interne, presedintele KGB, presedintele parlamentului, directorul complexului militaro-industrial, precum si cel de-al doilea om in partid, comandantul suprem al trupelor terestre, consilierul presedintelui si seful garzii prezidentiale... Dar, scenariul „hrusciovist” a esuat, pentru ca cel mai important lucru nu este asemanarea exterioara, ci diferentele profunde, subliniaza Kolesnikov. Prima diferenta: in 1964, Uniunea Sovietica inca nu scartaia din toate incheieturile, iar starea sa economica, chiar daca nu era deloc una stralucitoare, nu era insa nici catastrofala ca in vara anului 1991. A doua diferenta: cei care l-au inlaturat pe Hrusciov puteau sa invoce o oarece legitimitate pentru actiunile lor - totusi, plenul CC a fost cel care si-a demis prim-secretarul. In schimb, in 1991 nu a fost vorba despre nici un fel de caracter legitim, lucru recunoscut, de altfel, si de presedintele Consiliului Suprem, Anatoli Lukianov, jurist abil care i-a sprijinit pe pucisti, insa doar in mod „conditionat”: in data de 26 august trebuia sa se reuneasca parlamentul sovietic, pentru a confirma sau infirma caracterul legitim al actiunilor GKCP. Comitetul, insa, era un organism neconstitutional. Puciul a fost organizat de KGB si prin metode ale securitatii de stat: in caz de necesitate, urma sa se apeleze la actiuni dure. In orice caz, personajul cel mai important din numeroasa componenta a GKCP era presedintele KGB, Vladimir Kriucikov, care i-a chemat pe pucisti inca in data de 5 august la o reuniune secreta. Insa, situatia a evoluat astfel incat pucistii insisi nu se incumetau la masuri extreme. A ramas in istorie fraza lansata de ministrul apararii, Dmitri Iazov: “Nu va voi lasa sa trageti in oameni!” Desigur, pucistii mizau nu doar pe sprijinul elitei antigorbacioviste conservatoare, dar si pe o reactie pozitiva din partea poporului. In „Cuvant adresat poporului sovietic” s-a spus mult din ceea ce ar fi trebuit sa toarne balsam pe sufletele celor care obosisera de Perestroika si de Mihail Gorbaciov: „In locul entuziasmului si sperantelor de la inceput au venit apatia si disperarea. Puterea de la toate nivelurile a pierdut increderea populatiei... De fapt, tara a devenit neguvernabila... Inflatia puterii distruge statul si societatea noastra mai tare decat oricare alta inflatie... nivelul de trai a scazut dramatic... specula si economia din umbra infloresc... daca nu vor fi luate masuri urgente si hotarate in vederea stabilizarii economiei, atunci, in viitorul cel mai apropiat ne vor paste foametea si un nou val de saracie... Doar oamenii iresponsabili se pot baza pe un oarecare ajutor din afara tarii”. Uneltitorii au prezentat puterea sovietica in cele mai sumbre tonuri, iar poporul nu mai dorea o asemenea putere. In realitate, ei insisi - pucistii - s-au speriat de raspundere. Ei au luat puterea. Dar ce puteau ei sa realizeze cu aceasta putere? In conditiile unei visterii goale, a nemultumirii crescande a poporului, in conditiile in care erau atrofiate toate sperantele privind succesul oricaror reforme? Dmitri Iazov nu s-a decis sa dea ordinul de a trage in oameni... Premierul Valentin Pavlov a baut atata alcool, incat a facut o criza de hipertonie. Consilierul apropiat al lui Mihail Gorbaciov, Valeri Boldin, care se raliase cu pucistii, s-a „imbolnavit” in mod diplomatic si s-a internat... Practic, fiecare incerca sa-si gaseasca un alibi... Un divort civilizat La randul sau, Mihail Gorbaciov considera ca pucistii au subminat semnarea „Acordului privind Comunitatea Statelor Independente”, programata pentru 20 august, provocand in acest fel destramarea Uniunii Sovietice. Acesta este un adevar si, totodata, un neadevar, considera autorul articolului. Adevar, pentru ca Uniunea Sovietica nu a existat din momentul in care pucistii si-au facut publice gandurile, iar poporul a iesit in strada. Neadevar, pentru ca nici un nou acord unional nu ar fi salvat URSS de la destramare, iar economia sovietica de la catastrofa. Documentul privind Comunitatea Statelor Independente a fost doar o forma de divort relativ civilizat, cu pastrarea unei mine bune in conditiile unui joc prost. Oamenii sunt cei care fac istoria. Insa de mersul ei implacabil nu poti scapa. Chiar daca esti presedintele unui mare stat sau atotputernicul sef al serviciilor secrete. Aceasta este principala lectie a puciului, insa una pana acum neinvatata. In 2003, Fondul „Opinia Publica” i-a intrebat pe respondenti daca pe timpul pucistilor viata era mai buna sau mai rea. „Mai buna” au raspuns 17 la suta, „mai rea” - 26 la suta. Insa - si acesta este lucrul cel mai important! - au ezitat sa ofere un raspuns 56 la suta dintre respondenti. Lectiile istoriei nu ne invata nimic - si aceasta este inca o lectie trista a esuatului puci, programat sa salveze Uniunea Sovietica, dar care in realitate nu a facut decat sa-i accelereze destramarea, conchide analistul rus. RIA Novosti