Trei preşedinţi americani, morţi de Ziua Independenţei SUA

La 4 iulie 1776, a fost ratificată de către Congresul Continental Declaraţia de Independenţă a Statelor Unite ale Americii. Prin acest document, cele treisprezece colonii ale Marii Britanii din America de Nord s-au declarat independente faţă de Regatul Unit al Marii Britanii. Trei preşedinţi ai SUA au murit în ziua de 4 iulie: John Quincy Adams şi Thomas Jefferson au murit în ziua de 4 iulie 1826, iar James Monroe a murit la 4 iulie 1831.

John Quincy Adams s-a născut la 30 octombrie 1735. A fost primul vicepreşedinte al Statelor Unite ale Americii (între 1789-1797) şi al doilea preşedinte (între 1797-1801). John Adams a fost unul dintre cei mai importanţi susţinători din Massachusetts ai războiului de independenţă ai Statelor Unite ale Americii şi unul dintre diplomaţii majori ai anilor 1770. Considerat pe bună dreptate ca unul dintre Părinţii Fondatori ai Statelor Unite ale Americii, John Adams a devenit fondatorul unei importante familii de politicieni, diplomaţi şi istorici. Reputaţia sa ca una dintre cele mai importante personalităţi din istoria Statelor Unite a crescut constant în ultimii ani.

John Adams s-a născut în satul Braintree (Quincy), statul Massachussets. Părinţii şi strămoşii lui au fost cetăţenii onorabili ai comunităţii încă de la întemeierea ei. Tatăl său, John A dams, era o persoană influentă în lumea afacerilor, fiind şi ofiţer în miliţia locală. Mama sa, Suzanna Boylston Adams, era cunoscută pentru devotamentul său pentru familie şi biserică. Familia Adams venise din Anglia pe la 1640 şi s-a stabilit pe pământul pe care urmaşii ei încă îl mai cultivau în vremea copilăriei lui John Adams.

Pe lângă instruirea informală căpătată în satul său natal, Adams a frecventat şi şcola latină. În ciuda dorinţei sale de a deveni fermier, anii de şcoală

l-au pregătit pentru universitate şi pentru o carieră de profesor de religie. Cu puţină pregătire în latină, deprinsă de la Joseph Marsh, un om de ştiinţă local, John a luat examenul de admitere la Harvard College în 1751 şi şi-a început cei patru ani de studii universitare. La absolvire, 1755, a acceptat postul de profesor la Worcester, în statul natal Massachussets.

Cariera de profesor nu era exact ceea ce şi-a dorit Adams, dar i-a permis să-i cunoască pe intelectualii din Worcester. În final, Adams a decis să facă o carieră în drept, făcându-şi ucenicia cu James Putman, un distins jurist. Cariera de jurist şi-a început-o în Braintree scriind testamente şi acte de interes local. Pe 25 octombrie 1764 s-a căsătorit cu Abigail Adams, fiica reverendului William Smith, cu care a avut o lungă convieţuire.

Adams şi-a exprimat concepţiile politice când a formulat protestul locuitorilor din Braintree împotriva Legii Timbrului, care a devenit un model pentru demonstraţii similare în toată Noua Anglie. El considera taxa de timbru ca o povară inutilă pe spinarea poporului şi un act neconstituţional. Prin aceste idei a devenit foarte cunoscut în statul Massachusetts. Localitatea Braintree l-a recunosut ca pe un fruntaş al comunităţii şi l-a ales în comitatul director al acestuia, dar activitatea sa de jurist l-a obligat să stea mai mult la Boston.

Adams şi-a menţinut independenţa politică şi şi-a oferit serviciile oricui avea probleme. În 1770, i-a apărat pe soldaţii britanici acuzaţi de crimă în masacrul de la Boston. Din mai 1770, Adams a devenit reprezentantul oraşului Boston în adunare legislativă. În mai 1773, radicalii l-au ales în Consiliul Guvernatorului, după care a devenit delegat la primul Congres Continental din 1774.

În următorii trei ani, la Philadelphia, Adams a forţat Congresul să ia măsuri concrete care urmau să ducă la separarea coloniilor de Anglia. El a impus cu succes numirea lui George Washington în calitate de comandant al forţelor coloniale şi crearea unei forţe navale care să concureze supremaţia Angliei pe mare. În comitet şi în Congres el a pus bazele principiilor de politică externă şi a ajutat la scrierea rezoluţiilor din 10 mai 1776 care declarau America independentă. De asemenea, a apărat Declaraţia de Independenţă în timpul dezbaterilor din Congres. În calitate de preşedinte al Comitetului pentru Război şi Armament, timp de un an (1776-1777), Adams s-a străduit să echipeze corespunzător armata.

Corespondenţa sa extinsă şi studiile sale au fost la fel de importante pentru cauza revoluţionară. În 1778, Adams a fost trimis la Paris ca să negocieze condiţiile unei alianţe comerciale şi militare cu Franţa, dar negociatorii americani încheiaseră tratativele înainte ca el să ajungă acolo. Activitatea lui Adams de reprezentant al statului a fost completă când a fost numit ministru plenipotenţial în vederea negocierilor de pace cu Marea Britanie.

Adams a insistat pentu extinderea teritoriului american cât mai mult posibil. În vreme ce tratatul de pace era rectificat de Congresul american, Adams a făcut un tur al Angliei, însoţit de fiul său. În 1785 a fost numit primul ambasador al Statelor Unite în Anglia. Cei trei ani petrecuţi la Londra n-au dat roade semnificative în ceea ce priveşte obţinerea unor concesii comerciale sau în punerea relaţiilor anglo-americane pe o bază amicală.

John Adams a renunţat la postul neproductiv de la Londra şi s-a întors la Braintree să studieze, să scrie şi să grădinărească. În 1787, la primele alegeri ţinute sub noua constituţie, a fost ales vice-preşedinte al Statelor Unite ale Americii, preşedinte fiind George Washington. În 1792, a fost reales în această funcţie. Adams a prezidat Senatul SUA şi adeseori a avut rolul decisiv pentru măsuri care să sporească puterile guvernului naţional, în general, sau cele ale preşedintelui în particular.

În anul 1796, Adams a câştigat alegerile prezidenţiale, cu o victorie fragilă în faţa lui Jefferson. Conştient de aceasta, a încercat să instaureze armonia politică. Neavând experienţă în organizarea cabinetului, a decis să păstreze cabinetul mediocru al lui George Washington. Relaţiile cu Franţa s-au înrăutăţit şi Adams a recomandat pregătiri pentru apărare în timp ce a continuat negocierile pentru pace. În 1798 a propus crearea unui departament naval şi a cerut fonduri pentru a pune armata pe picior de război. La 30 septembrie 1800, a fost încheiat un tratat cu Franţa, Adams reuşind să preîntâmpine un război şi să păstreze neutralitatea ţării.

Adams a pierdut următoarele alegeri în favoarea lui Thomas Jefferson. A devenit preşedinte al societăţii de arte şi ştiinţe din Massachusetts, al societăţii pentru promovarea agriculturii. A murit la exact 50 de ani de la declararea independenţei, în ziua de 4 iulie 1826.

John Adams a avut toată viaţa un temperament exploziv, niciodată mulţumit, niciodată satisfăcut de ceea ce. se oferea. A avut o minte logică, bine organizată, dar a fost în acelaşi timp, de multe ori, un visător. Se spune despre el că nu a rămas în istorie ca un mare preşedinte pentru că nici un eveniment important nu s-a petrecut în vremea sa. Cariera lui de politician a fost strălucită, chiar dacă mai enerva uneori oficialii străini.  

Thomas Jefferson s-a născut la 13 aprilie 1743. A fost al doilea vicepreşedinte şi al treilea preşedinte al Statelor Unite ale Americii (1801-1809). Jefferson este unul dintre autorii Declaraţiei de Independenţă şi unul dintre cei mai influenţi Părinţi Fondatori ai SUA. Evenimentele majore din timpul preşedinţiei sale includ achiziţia Louisianei, în 1803, Actul Embargoului, din 1807, şi Expediţia lui Lewis şi Clark, din 1804-1806.

Thomas Jefferson a fost un filozof al politicii care a promovat liberalismul clasic, republicanismul şi separarea Bisericii de Stat. Jefferson a fost autorul lucrării Statutul Virginiei pentru libertate religioasă, care a fost baza scrierii Primului Amendament al Constituţiei Statelor Unite şi, totodată, parte a seriei primelor zece amendamente ale Constituţiei SUA (The Bill of Rights, din 1791). 

Numele lui Jefferson a devenit omonimul conceptului de democraţie jeffersoniană, iar el a fost atât fondatorul, cât şi liderul Partidului Democrat-Republican, care avea să domine scena politică americană pentru circa un sfert de secol, fiind precursorul Partidului Democrat de astăzi din SUA. Jefferson a fost, de asemenea, al doilea guvernator al Virginiei, între 1779-1781, primul secretar de stat, între 1789-1795, şi al doilea vicepreşedinte al Statelor Unite, între anii 1797-1801.

Ca o completare armonioasă a carierei sale politice, Jefferson a fost agricultor, arheolog, horticultor, arhitect, plantator, etimolog, paleontolog, criptoanalist, autor de studii, scriitor, statistician, avocat, inventator, violonist şi fondator al Universităţii Virginia.

Thomas Jefferson este considerat ca fiind printre cei mai remarcabili ocupanţi ai fotoliului de preşedinte al Statelor Unite ale Americii şi printre cei mai de seamă patrioţi ai revoluţiei americane. Pentru Jefferson, ruperea totală de Anglia înseamnă nu doar obţinerea independenţei, ci calea spre crearea unui tip de stat bazat pe principiile suveranităţii şi egalităţii naturale a oamenilor. Thomas Jefferson a murit la 4 iulie 1826, în aceeaşi zi în care a murit şi John Adams, la Charlottesville, Virginia, Statele Unite ale Americii.

James Monroe s-a născut pe 28 aprilie 1758. A fost al cincilea preşedinte al Statelor Unite ale Americii şi autor al doctrinei Monroe. Perioada preşedinţiei lui Monroe a fost marcată de dispariţia partizanatului politic datorat războiului americano-britanic din 1812, fiind ulterior cunoscută ca „Perioada bunelor sentimente”. James Monroe a fost un politician important din perioada sa, deşi Partidul Democrat Republican aproape că a dispărut de pe scena politică în decursul preşedinţiei sale, între 1817-1825.

În perioada 1783-1786, James Monroe a fost membru al Congresului Continental, format din delegaţi ai celor treisprezece colonii americane, ce devenise organul de conducere al Statelor Unite în timpul revoluţiei americane. A fost apoi senator, în perioada 1790-1794, ambasador în Franţa, în 1794, guvernator al statului Virginia, între 1799 şi 1802, ambasador în Franţa şi Marea Britanie, în perioada 1803-1807. În timpul preşedinţiei lui James Madison (1811-1817) a fost numit secretar de stat. Sub acelaşi preşedinte, între 1814-1815, a activat ca secretar de război.

În anul 1816, James Monroe a intrat în cursa pentru fotoliul de preşedinte al Statelor Unite ale Americii. În 1820, a candidat din nou pentru aceeaşi funcţie. A câştigat detaşat cel de-al doilea mandat, faţă de adversarul său, John Adams. În 2 decembrie 1823, a lansat doctrina care îi poartă numele. Doctrina Monroe proclama că puterile europene nu vor mai coloniza şi nu se vor mai amesteca în afacerile interne ale Americilor. Statele Unite ale Americii urmau să se proclame neutre în războaiele dintre puterile europene şi coloniile lor. Dacă aceste războaie ar fi apărut totuşi, SUA ar fi urmat să considere astfel de conflagraţii ca pe nişte acţiuni ostile la adresa lor.

James Monroe a prezentat public această doctrină în timpul celui de-al şaptelea discurs anual asupra stării Uniunii, ţinut în faţa Congresului SUA. Acesta este considerat unul dintre cele mai importante momente ale dezvoltării politicii externe a SUA. Sfânta Alianţă a încercat la un moment dat să-şi extindă intervenţia dincolo de ocean, din dorinţa de a opri procesul de emancipare a coloniilor spaniole, dar SUA s-a opus categoric unei asemenea intervenţii. Astfel a luat naştere doctrina Monroe, prin care era reafirmat principiul neintervenţiei, ca răspuns la ameninţarea unei intervenţii din partea Sfintei Alianţe în treburile ţărilor continentului american. Doctrina Monroe a fost cunoscută ulterior sub sintagma „America americanilor”.

Monroe afirma că cele două Americi (de Nord şi de Sud) „nu pot fi, de acum înainte, considerate ca obiect de viitoare colonizare din partea nici unei puteri europene”. „Este de datoria noastră, faţă de sinceritatea şi caracterul amical al relaţiilor existente între Statele Unite şi alte puteri, să declarăm că am considera primejdioasă pentru pacea şi siguranţa noastră orice încercare din partea lor de a-şi extinde dominaţia asupra oricărei părţi din această emisferă”, afirma Monroe. Se sublinia că SUA nu au intervenit în războaiele europene deoarece considerau că ele reprezintă o problemă internă a vechiului continent, dar că Statele Unite urmau să riposteze prompt în cazul în care drepturile lor ar fi fost încălcate sau serios ameninţate.

După ce mandatul său a luat sfârşit, s-a retras în Monroe Hill, ceea ce este astăzi parte a Universităţii din Virginia. A murit la 4 iulie 1831, chiar de Ziua Independenţei SUA. Cauzele morţii au fost insuficienţa cardiacă şi tuberculoza.