Traian Moldovan – idee si intrupare

In toamna lui 2008, Muzeul de Arta din Arad, Sala „Ovidiu Maitec”, gazduia o ampla expozitie de sculptura si desen, semnata de artistul septuagenar baimarean Traian Moldovan. Expozitia, una cu caracter retrospectiv, panotata inteligent, intr-un ecleraj izbutit, avea la intrarea in sala o putere de impact admirabila. Artistul, in tinerete, a avut privilegiul sa-si faca ucenicia sub indrumarea maestrului Romul Ladea, in cadrul Academiei de arta clujene, care i-a si marcat, cum era si firesc, anii de inceput ai creatiei. Mai intai prin temele abordate atunci; portrete ale personalitatilor reper ale istoriei neamului (incepand cu Decebal, Gh. Sincai, Eminescu sau Horea) si, apoi, prin modelajul expresiv, aplicat lucrarilor acelor ani. Deschiderea scurta, de dupa anii absolvirii artistului, a culturii romane spre lumea libera, a adus un aer proaspat in sfera exprimarii plastice autohtone prin patrunderea in bibliotecile tarii a unor albume ce reflectau realizari formale, solutii plastice, cuceriri din sfera limbajului formelor, ale unor personalitati din Vest precum Henri Moore, Giacometi, Giglioli si altii. Stradania artistului roman de a iesi din provincialism, de a evita riscul izolarii impus de sistem era una fireasca si puternica. Figurativismul anilor de tinerete , prezent mai mult prin portretistica, imbratiseaza tratarea arhaizanta a ciopliturii, care-a inceput in arta moderna odata cu „Cumintenia Pamantului” a lui Brancusi. Piatra i-a fost lui Traian Moldovan materialul definitiv cel mai accesibil in acei ani, dar s-a simtit firesc, atras, la fel de mult, si de organicitatea lemnului. Amintim din acei ani portretele in piatra: „Balcescu”, „Marioara”, „Fata din Oas” sau „Fata din Dobrogea”. Treptat figurativismul sau gliseaza inspre o sinteza a formei in care accentele pe elemente de autonomie a limbajului devin tot mai prezente. O figura in picioare, precum „Abundenta” sau „Iarna” devine pretextul realizarii unei forme monoaxiale a carei calitate expresiva e consecinta jocului contrastelor volumetrice dintre convex-concav, sau dintre linistea volumelor imblanzite prin slefuire si vibratia „hasurii”, a muscaturilor de dalta , directionate si orchestrate spre unitatea unui ansamblu formal coerent si bine stapanit. Aceasta modulatie vibrata din negativele formei daltuite tine de apetitul spre componenta „picturala” a viziunii artistului , care-si va arata accentele mai tarziu, in ansamblul formelor cu caracter arhetipal. Inceputurile abstractizarii formei le gasim in 1968 cand expunea la Sala „Dalles” din capitala, in cadrul Bienalei Nationale de Pictura si Sculptura, lucrarea „Umbra apei”. Aceasta este printre primele tentative pe parcursul demersului sau, de a se desprinde de tributul platit realului concret si de a da formei autonomia si puterea de a se exprima prin valentele ei intrinseci. Aici un element cosmic fundamental fluid, apa, e transfigurat, transpus intr-o forma solida care exprima curgerea nesfarsita, prin mijlocirea sinuozitatilor si unduirilor formei ritmate, care dau „carne” orizontalitatii compozitiei. O sugestie de antropomorfizare se mai pastreaza, spre a figura un spirit al apelor, dar aceasta e suficient de vaga pentru a nu lasa loc nici unei caderi in anecdotic. Deschiderea spre Vest a anilor ’68 - ’70 a insemnat o gura de aer proaspat care-a ventilat si activat metabolismul artistic autohton ani buni dupa reinchiderea din ’72, salvandu-l de la osificarea intr-un dogmatism provincial periculos. Artisti precum George Apostu, Ovidiu Maitec, Vasile Gorduz, Peter Jecza, Victor Gaga, Dumitru Pasima, dar si Traian Moldovan sunt vizibil marcati, de contactul vizual cu arta lumii libere, prin intermediul albumelor si al revistelor de arta. Cel mai insemnat impuls a venit, cum era si firesc, dinspre Brancusi, care descopera la Paris „comoara din propria ograda”, tezaurul de arhetipuri din arta arhaica si taraneasca autohtona, dar si intoarcerea atentiei spre arta vechilor culturi. Intoarcerea privirii spre arhaicitatea formei la Traian Moldovan, impletita cu apelul la gandirea simbolica, a fost posibila pe fondul unei inrudiri spirituale adinci, reactivata in cultura romana de cei patru mari piloni: Eminescu, Eliade, Blaga si Brancusi, in urma contactului cu spiritualitatea si cultura Indiei vechi. Sculptura moderna romaneasca de dupa razboi se ridica, chiar sub talpa comisarilor culturnici sovietici, asemenea firului de iarba de sub crusta groasa de asfalt, cu puterea fragilitatii, spre lumina unei noi viziuni asupra formei. O intreaga pleiada de sculptori redescopera fondul subteran autohton de arhetipuri. Sculptura lui Traian Moldovan, dupa limpezirea viziunii, odata cu gasirea propriei cai, a consonantei organice dintre ideea de exprimat si forma de intrupare, se situeaza sub semnul arhetipului, al esentializarii formei, prin recursul la geometrie si la „analogonul simbolic de factura anatomica”. Modul de tratare a formei ne aminteste de „calea atingerii directe a volumului ca mod de descoperire a sculpturii dupa Brancusi” (Adriana Botez Crainic), slefuirea materiei facandu-se „pana la confundarea cu volumul esential”. Relatia cu materialul e una calda, afectuoasa, iar aspiratia spre echilibru e aproape obsesiva. Apelul la simetrie, abil tulburata pentru a nu ramane seaca, devine o constanta a operei sale inca din 1979 cand realizeaza, la Arcus, lucrarea in lemn „Cumpana vremilor”. Ideea de cumpana, de echilibru, cu potential dinamic, insa, e reiterata mai tarziu in „Cumpana”, „Cumpana timpului”, „Cumpana apelor”, „Cumpana cerului”, „Armonie duala” etc. Componenta postmoderna a operei sale e identificabila atat in mixarea de materiale diferite, cat si in apelul la culoare. Un accent de albastru de o anume tonalitate contrasteaza placut cu nuanta calda a lemnului slefuit, ca in „Cumpana timpului”, dar si focalizeaza atentia privitorului spre centrul de interes al compozitiei. Desenul suprafetei volumului colorat in acel albastru o preface intr-o oglinda a cerului. Tot asa cum interventiile cu pigment auriu in jurul unor deschideri – ferestre preface forma sculpturala intr-un captator de lumina celesta. Traian Moldovan orchestreaza cu sensibilitate jocul texturilor de facturi diferite. Asprimile fibrei unei grinzi de stejar mancate de vreme, care agata lumina, sau expresivitatile rupturii naturale a marmurei contrasteaza cu netezimile convexitatilor volumetrice pe care lumina se prelinge, aluneca. Artistul trans-pune in materiale solide, durabile, paradoxal, idei si stari care vizeaza exact opusul incremenirii si stabilitatii cristaline; curgerea continua, dinamica vietii, prefacerile necontenite din univers. Un numar considerabil de lucrari poarta titluri ca „Pantha rei”, „Fluid”, „Izvorul visului”, „Totul curge”, „Insemn pentru fluid”, „Eterna trecere”, „Curgere” etc. Lemnul, in viziunea artistului, e folosit, de regula, cu gandul ca e parte a unei entitati simbolice. Copacul, ce tine de organic, dar mai ales de verticalitate, de relatia pamant – cer, de ascensiunea spre lumina inaltului, e materialul din care sunt cioplite forme ale stabilitatii, ale tectonicii arhitecturale a lucrarilor. Prin contrast, marmura, cu structura sa alb cristalina e adusa, prin forma data, la „starea ei initiala”, de materie magmatica, de fluid care se strecoara printre interstitii figurand dinamica vizibila sau inteligibila, a universului. Formele moi, curgatoare (ca o componenta feminina, parca, a perechii de principii opuse) sinuoase, cioplite si slefuite din marmura, se preling molcom asemeni mierii de albine, pliindu-se pe formele rectangulare din lemn. Aceste contraste de tare-moale, cristalin-fluid, rectangular-sinuos, cald-rece, aspru-neted, vibrat-linistit, convex-concav etc. sunt modalitatile specifice limbajului sculptural al lui Traian Moldovan, pe care acesta le exploateaza in dozaje cumpanite tocmai pentru a da tensiune, „suflu de viata”, pana la urma, alcatuirilor sale. Motivul arhetipal subteran, din spatele unui grupaj insemnat dintre sculpturile sale, pare a fi izvorul, picatura curata care razbate dintr-un launtru tainic (poate fi picatura de lapte din sanul mamei spre care tanjeste gura noului nascut) spre a potoli o sete de dincolo de cea fiziologica, una care tine de palierul spiritualitatii. De cele mai multe ori fluidul curat, alb, vine dintr-o nisa, dintr-o deschidere – fereastra, dinspre un spatiu al sacrului, amintindu-ne de mierea mistica, de ideea de izvor tamaduitor, de picatura ce se prelinge din deschiderea ranii din coasta Mantuitorului, atarnat pe lemnul crucii. Ea e forma condensata a luminii increate. O buna parte dintre lucrarile sale din lemn si marmura poarta titluri ca „Lumina – Altar”, „Altar” sau „Altar-Ofranda”. Analogonuri simbolice „de factura anatomica”, fragmente arhitecturale; poarta, fereastra, scara in trepte, sunt selectate din intreg ca elemente de maxima relevanta simbolica. Placerea sa de a pune impreuna materiale diferite ca natura isi are o sorginte veche in tehnica numita hriselefantina, ca forma de mixare folosita in sculptura antichitatii bazinului mediteraneean. Mai tarziu, in sculptura spaniola a secolului XVII, in plin baroc, sunt combinate texturile lemnului, ale panzei, gipsului colorat, a pietrelor semipretioase etc. Cununia a doua materii fundamentale Traian Moldovan se rezuma, insa, la cununia a doua materii fundamentale, lemnul si roca, fie ea marmura sau travertin. La acestea se adauga, atent dozate, accentele de culoare, acolo unde artistul simte in aceasta ingredientul plastic care mareste puterea de impact vizual - ideatic al compozitiei. Traian Moldovan cu discretia sa tipic ardeleneasca a dat nastere de-a lungul unei vieti cumpatate unei opere coerent articulate, organic integrata in peisajul plastic al sculpturii romanesti a generatiei sale si peste care pluteste duhul artistului, unul de pace launtrica de aspiratie tacuta spre intrarea in armonie cu cosmosul, catre o realitate de dincolo de aparente, spre absolut, pana la urma. Expozitia sa de la Muzeul de Arta din Arad, din 2008, intitulata „Idee si intrupare”, a adus cu ea acea aura de armonie si impacare, de stare de pace si tandrete in relatia cu materia, devenita forma si expresie totodata a unei sensibilitati insetate de echilibru si lumina. O propensiune spre esentializare Apetitul pentru geometrizarea volumului e sesizabil inca in faza sa figurativa din anii ’70-’80, din felul cum „sfericizeaza”, spre exemplu, caciula voievodului in cazul portretului lui Mihai Viteazul, sau cum epureaza de detalii inutile volumul unui autoportret din 1980. In acel portret al lui Mihai Vitezul gasim alaturi atat fermitatea modelajului realizat pe planuri taioase de factura bourdell-iana, pe linia lui Ladea, cit si tentatia geometrizarii, care-si va da roadele dupa 1980. In acel an realizeaza lucrarea „Sisif” in care figurativismul esentializat coexista cu forma geometrica pura, sfera. Temele sale fundamentale trimit, fie la miracolul viului („Germinatie, „Germen”, „Anotimpuri”, Mirabila samanta”), fie la cel al sacrului („Lumina – Altar”, „Lumina interioara”, „Ruga –Altar”, „Altar”, I si II, „Trepte – Altar”, „Arhetip”, I si II, „Insemn pentru jertfa”, „Loc de reculegere” sau „Altar – Ofranda”) etc. Toate aceste teme implica o propensiune spre esentializare, spre densitatea formala si semantica, pe principiul specific artei moderne, identificabil in paradoxul lui Mies van der Rohe: „less is more” (mai putin = mai mult). Onisim COLTA