Traian Biltiu – Dancus

Format profesional si intelectual in ambianta academica a Scolii de Arte Frumoase din Bucuresti; colonist baimarean vreme de mai multi ani; traitor vreme de peste doua decenii interbelice in capitala Maramuresului istoric, la Sighetu Marmatiei si, in cele din urma, stabilit la Bucuresti in anii postbelici, Traian Biltiu–Dancus (1899–1974) se numara printre exponentii majori ai noului obiectivism din arta romaneasca. Destinul personal – nedrept ca in cazul atator alti artisti transilvaneni care au „scris”, cu talent si incontestabile succese estetice, paginile interbelice (aproape uitate astazi!) ale modernismului artistic romanesc – este responsabil de trecerea carierei sale profesionale pe sub „furcile caudine” ale unei constiinte publice superficiale, inconsecvente, necunoscatoare si (nu putin) nerecunoscatoare: adica de la statutul initial de mare talent si certitudine pe cale de implinire – intre razboaiele mondiale, la statutul unui fel de periferic „rapsod etnografic” al obarsiei sale maramuresene – prin anii socialismului victorios pe ici si pe colo, dar mai ales prin capitala patriei. Nici astazi constiinta publica nu pare sa se fi reasezat prea mult, desi cota de piata la licitatii publice da semnale pozitive despre evaluarea in patru cifre euro(pene) a unora din piesele interbelice semnate Traian Biltiu–Dancus. Surprinzator de neadecvate chiar pentru contextul anului 1969 („Traditia populara se dovedeste mai puternica decit invatatura scolilor, in cazul sau.” [sic!–T.A.]), opiniile pe care marele critic Petru Comarnescu le-a exprimat despre artist cu ocazia expozitiei sale retrospective conserva, pana astazi, din nefericire, nerezonabila argumentatie care marginalizeaza o creatie ce s-a inscris – cel putin in prima sa parte – pe cu totul alte coordonate estetice si valorice decat„ (…) autenticitatea (…) un stil naiv, prin care se exprima bardul de ieri si de azi al Maramuresului (…) [care] e viu si incanta in masura in care se integreaza trup si suflet celor mostenite direct de la arta populara.” De fapt, dincolo de indiscutabilele fire launtrice care leaga substanta picturii artistului de ethosul si etnosul maramuresean, discursul sau din anii interbelici isi afla locul (poate surprinzator, si tocmai de aceea remarcabil!) intr-o sinteza stilistica pur avangardista – adica intr-o familie estetica (profund inovatoare) a limbajului plastic ce apartine culturii citadine (culturii „culte”, in acceptiunea de opozitie complementara la cultura „populara”)! Educatia si activitatea artistica Si-a savarsit educatia academica la Scoala de Arte Frumoase din Bucuresti sub indrumarea lui Costin Petrescu. De aici a dobandit interesul constant pentru sintaxa si morfologia unui avangardism ce actioneaza in interiorul paradigmei reprezentationale de tip figurativ, realist. Verile anilor 1921, 1922, 1023, 1924 si 1926 le-a petrecut la Baia Mare, in mediul coloniilor temporare studentesti si in ambianta efervescenta a activitatilor desfasurate atunci in cadrul Centrului Artistic Baia Mare dimpreuna cu prietenii sai Tasso Marchini si Letitia Muntean. A debutat public la Salonul oficial bucurestean din 1927. A avut expozitii personale la Sighetu Marmatiei, Cluj Napoca si Bucuresti (1927, 1929, 1931, 1939, 1942, 1956), o ampla retrospectiva itinerata la Bucuresti, Baia Mare si Cluj-Napoca (1969), iar dupa 1950 a fost prezent sporadic la expozitiile anuale de stat. Creatia artistica „Foamea de real” s-a convertit la Traian Biltiu–Dancus intr-o pictura savanta. Rigoarea compozitionala, tehnica ireprosabila si forta de sugestie, acuratetea formala ce aproape starneste simtul tactil, cultul pentru detaliile picturale semnificative si expresive (specifice Neue Sachlichkeit-ului) s-au intalnit fericit cu vigoarea tipologiilor umane si frumusetea identitar etnografica ale universului taranesc. Lucrarea Pereche maramureseana este exemplara in acest sens. Importanta compozitie realizata in 1938 si aflata azi in colectia Muzeului Judetean de Arta «Centrul Artistic Baia Mare», ea prezinta, cu un pronuntat simt al realului, barbatul si femeia unei familii de maramureseni aflati intr-un interior care defineste foarte bine arhetipalitatea Maramuresului istoric. Motivele plastice secundare – elemente ce definesc iconografic identitatea zonei (icoana pe sticla, ulciorul asezat pe masa, traistele, fata de masa cu cusaturi si guba de lana agatata pe perete), aglomereaza spatiul compozitional si sunt folosite ca pretext pentru realizarea ritmurilor plastice ce rezoneaza cu liniile principale de forta construite prin elementele constitutive ale celor doua figuri antropomorfe puternic individualizate. Suprafata orizontala a tabloului este „taiata” de verticala usor arcuita, curbata spre exterior a barbatului care tinde sa „iasa din pagina” atat in partea superioara (unde caciula este parca prea mare pentru a fi cuprinsa in spatiul mic al incaperii), cat si in partea inferioara, acolo unde opincile ies si ele din cadrul tabloului. Aproape acelasi lucru se intampla cu personajul feminin. „Construit” pe o verticala aproape dreapta acesta este amplasat „in oglinda” (complementara din punct de vedere compozitional) fata de figura personajului masculin. Singura diferenta, nu lipsita de importanta, consta in modul in care antropomorful feminin este si el „scos din pagina”: in partea superioara a tabloului, prin trecerea de la chipul femeii la imaginea icoanei care este inclusa doar pe jumatate in cadrul compozitiei (lipseste tocmai capul elementului iconic antropomorf). Cu siguranta, acest aspect nu va fi fiind intamplator: chipul femeii se „substituie” vizual celui al Fecioarei Maria, absent din cadru, dar prefigurat de partea vizibila a icoanei. Portretele celor doua personaje sunt puternic individualizate. Chipul barbatului, brazdat de riduri adanci, tradeaza varsta de inceput a maturitatii, frumusetea robusta (plina de vitalitate si virilitate) ce poarta marca vietii dure de zi de zi. Prin ochii larg deschisi, privirea oarecum senina indreptata spre exteriorul frontal al tabloului (parca in dialog direct si vag interogativ cu privitorul), barbatul isi dezvaluie caracterul deschis comunicarii cu lumea. Fata femeii puternic conturata de broboada neagra care ii inconjoara fata, usor melancolic si cu privirea indreptata spre barbatul de langa ea evoca o splendida frumusete pe cale de a se stinge sub povara gandurilor ce o framanta. Cromatica este dominata de tonurile locale, specifice ambiantei taranesti dominata de alburi care contrasteaza valoric cu griuri inchise duse pana la extremul negru, prezent pe alocuri in lucrare. Contrapunctari savante pigmenteaza suprafata picturala cu rosu vermillon, orange si albastru – culori prezente frecvent in ornamentica traditionala maramureseana si pe care pictorul le intrebuinteaza pentru realizarea accentelor cromatice atat de necesare compozitiei. Inovarea tablei de valori artistice europene Este de observat faptul ca, semanator si dimpreuna cu Tasso Marchini, Traian Biltiu–Dancus confera modelului estetic european originar – prin care noul obiectivism exprima o gandire culturala tipic citadina – o extensie novatoare importanta orientata catre spatiul cultural rural romanesc, inspre un univers vizual (fizionomic, caracterologic si obiectual) cu puternice componente identitare arhetipal etnice. Este un univers al frumusetilor contingente, fruste, ce da expresie unui sentiment al apartenentei ferm, nuantat si nepolemic. La nivelul panoramei modernismului artistic transilvanean si romanesc, aceasta formula – nu foarte raspandita si, in tot cazul, prea putin relevata expozitional si/sau istoriografic – reprezinta un reper estetic deosebit de interesant, un punct de confluenta semnificativ pentru circulatia si inovarea tablei de valori artistice europene la scara regionala si nationala. Ioan Anghel Negrean, Tiberiu Alexa Muzeul Judetean de Arta «Centrul Artistic Baia Mare»