TOP AN

Expoziţia “TOP AN” de la Galeriile de Artă din Baia Mare, vernisată luni, 10 iunie, a marcat 50 de ani de existenţă a artistului plastic Dorel Topan. Un moment aniversar, la care artistul şi-a premiat prietenii şi apropiaţii cu o nouă expoziţie personală.

Contextualizarea creaţiei personale, având în vedere în mod evaluativ şi comparativ, fenomenele artistice contemporane în plan local, naţional şi internaţional, poate contura o imagine, în mod firesc nu completă, dar măcar justificativă, cu referire la oportunitatea demersului creativ, la legitimitatea circumscrierii lui Dorel Topan în circuitul de valori artistice al artei contemporane.

Două sunt în mod principal rădăcinile sale estetice: Pop art şi hyperrealismul, dar nu putem vorbi despre acestea la Dorel Topan decât prin a ne impune a le privi şi analiza în relaţie cu celelalte componente ale socialului şi mai ales în context contemporan. Pop Art-ul şi hiperrealismul se voiau a fi forme ale raţionalismului prin obiectivitatea de tip realist, prin care intenţionau să reflecte realităţile societăţii de consum.

L-aş apropia pe Topan de un realism contemporan care cochetează în mod consistent cu postmodernismul tocmai pe motivul că nu se lasă abandonat până la capăt de evazionismul care pune sub semnul îndoielii validitatea oricărei arte tradiţionale, aşa cum o face postmodernismul. Există la Topan elemente clare şi consistente ale influenţei postmodernismului pe care le explică în teza sa de doctorat, Dinamica orientărilor estetice în pictura contemporană.

Cine citeşte textele sale de la Lucrarea lunii în care analizează lucrări din Muzeul Judeţean de Artă «Centrul Artistic Baia Mare», îşi dă seama de faptul că Topan este un extrem de bun cunoscător al regulilor compoziţiei în spaţiul plastic, dar, în lucrările proprii, îşi asumă libertatea de a le eluda, mergând spre izolarea fragmentului sau a motivului, spre fragmentare, procedee caracteristice discursului postmodern.

Individul societăţii contemporane îşi revendică nu numai nevoia de a-şi exprima personalitatea într-un mod particularizat, unic, în funcţie de structura propriului său univers, ci pretinde să i se răspundă nevoilor sale personale, conform idealurilor sale, aşa cum se întâmplă şi la Dorel Topan.

La Dorel Topan selecţia, înserierea, dar mai ales, de multe ori, aranjarea obiectelor şi relaţionarea acestora trădează subiectivare. Aranjamentele teatrale sunt preluate în creaţia personală în naturile statice cu obiecte artificiale, reluarea acestei scheme fiind mobilul şi mijlocul de propensiune narativă în cheie ironică. Mai mult decât atât, proiecţia pe fonduri picturale dezvăluie nostalgie după pictură.

Faţă de hiperrealismul clasicizat al anilor ’70 ai secolului trecut, preocuparea pentru redarea fotografică a obiectului se extinde în zona creaţiei lui Topan spre recuperarea a ceea ce avangarda negase cu vehemenţă. Adică naraţiunea subiectului capătă consistenţă. Accente puternice ale unei naraţiuni de pe filiera realismului magic completează o sinteză stilistică şi estetică cu puternice intenţii de autoreferenţialitate.

Ideea este principalul vector creator la Topan, ea precede alegerea motivelor reale şi manipularea acestora în contextul plastic, actul creaţiei fiind, mai degrabă, în cazul de faţă, un act intelectual, în sprijinul unor autoevaluări afectiv subiective, trăite anterior actului facerii imaginii picturale. Ceea ce urmează, în travaliul execuţiei tehnice, ţine de concentrarea pe implicarea manualităţii şi dezvoltarea virtuozităţii.

Există în creaţia personală de început, pe de o parte, o serie de lucrări dedicate strict obiectului de consum, lucru care aminteşte de fascinaţia banalului, atât de exploatată de hiperrealism, şi de celebrarea bunului de larg consum, cultivată de artiştii Pop Art. Seriile motivistice care au drept sursă reperetoriul banalului: cutii de bere, sticle de whisky, de Coca-Cola, sticluţe de ojă, cutii de ambalaje, borcane, jucării, bomboane, manechine pentru lenjerie intimă, hârtii sau folii mototolite, preferate, în primul rând, pentru puterea de seducţie a obiectului banal, la fel ca şi la hiperrealişti, şi, tot ca la aceştia, majoritatea obiectelor care prezintă interes sunt cele rezultate din producţia industrială de serie.

Multe din lucrări se apropie de imaginea publicitară, domeniu din care-şi extrage o parte din motive. Artificialitatea în care pozează păpuşile presupune limita dintre putinţa şi neputinţa autodeterminării propriului destin. Obiectul artificial este cel preferat de Topan, fie că este vorba de jucăria care evocă genuinul copilăriei, sticla sau bolul, cutiile de carton, recipientele din metal, hârtiile mototolite, toate, sugerând raportarea eului la cultura ambalajului.

Topan asociază motive plastice cu structuri şi texturi diferite, redarea acestora fiind o provocare în ceea ce priveşte dezvoltarea aptitudinilor legate de virtuozitatea redării în cheie realistă. În acelaşi timp, asocierile, nu numai că înscenează un scenariu prestabilit, dar, de cele mai multe ori, compun o atmosferă mai mult sau mai puţin stranie, dar, mai ales, în consonanţă cu necesitatea evocării propriilor trăiri interioare. Dar, dincolo de ironia subiectelor, de metafora care dirijează înspre temele abordate, se poate descoperi ambientul intim al artistului, efortul său de a se racorda la retorica postmodernistă, de a aparţine timpului său.

Atenţia lui Dorel s-a canalizat, în ultima perioadă, înspre reverberaţiile în societatea românească actuală şi în arta contemporană românească a experienţei socio-culturale occidentale din perioada expansiunii societăţii de consum.