Tomograful lui Sabin / X,Y,Z...loosers

Nu țin minte suficient de detailat ce am făcut atunci când am văzut primul film cu zombi. Cu certitudine am râs de m-am prăpădit, dar nu în măsura în care să trebuiască să îmi schimb vreo piesă de lenjerie. Mă gândesc că o fi  fost  și ceva condescendență la mijloc, doar mă cunosc de atâția ani, în sensul că probabil am ajuns la concluzia că este vorba de o combinație de accident/incident creativ cu o licență cinematografică, fiind, încă de atunci, incapabil să accept tâmpenia în stare pură.
Surpriza pentru mine a fost doar potopul de  astfel de filme, de atunci încoace, unul mai cretin decât altul, abia mai târ­ziu realizând că era un semn premergător al derapajului de la subcultură către in­cul­tura pură. Acum, îndrăznesc să avan­sez  un  procent de până la 30% pe an de asemenea „producții”  destinate unui IQ din două cifre, care vin să se alăture unor produse media de complexitate similară, care ne agresează de pe hârtia de ziar sau reviste, de pe ecranele tv, de pe display-urile laptopurilor sau smartfoanelor, din radiouri… Atâta prostie, mojicie și bădă­rănie vândute ca spontaneitate sau mai știu eu ce pretexte penibile, cum nu credeam că ar fi posibil pe plaiul nostru mioritic!
Nu există zi să nu găsesc greșeli flagrante de gramatică elementară, să nu fiu torturat de noul limbaj de beton sau de cel rudimentar/abreviat, folosit pentru  salva timp prețios destinat masajului mentei sau debitării herbei canis. Astea, dar și multe altele, nu sunt decât epifenomene ale unei suferințe mult mai profunde: lipsa de creativitate, de idei, de bun simț, precum și celelalte  semne de netăgăduit ale  marasmului existen­țial, educațional și relațional în care ne afundăm de câteva decenii.
Renunțăm la tot ceea ce a fost solid în viața noastră pentru a ne aventura în experimente duse uneori dincolo de limita decenței și chiar a logicii, căutând „adrenalina” sau originalitatea cu orice preț sau naiba mai știe ce.

În urmă cu 25 de ani urmăream pe un post tv german o emisiune dedicată re­cla­melor și eram uneori fascinat de ingeniozitatea ideilor… acum, e dezastru! Scuipatul în chiuvetă  a ajuns de Oscar! Există asemenea reclame, majoritatea muzicale, sper din tot sufletul, plătite cu bani foarte grei, absolut morbide, și nu am cuvinte pentru a exprima dezgustul, oroarea și disperarea pe care mi le induc. Asta este una din fețele lumpenculturii de esență  nouă? Ce TARE! Ce MIȘTO! Ce COOL!

Un țapinar le „face”, altul le plătește, iar eu nu mai am niciun loc în ecuație pentru că, deși plătesc și eu partea mea, nu pot nici măcar să înghit așa ceva, deci nici vorbă de digerat. Iar dacă am fost învățat să nu scuip, ce naiba pot să fac? Să rămân cu ele îndesate în gât? Am ajuns, împreună cu alții asemeni mie, să am impresia că trăiesc în altă lume, că vor­besc altă limbă dar, din păcate, deși suntem tot mai minoritari, nu suntem printre minoritățile trendy sau acceptabile, așa că ne rămâne doar să așteptăm în tăcere ca „evoluția naturală” să ne măture spre cimitirul elefanților sau pur și simplu în lada de… inutilități a istoriei.