Tomograful lui Sabin / Vine, vine primăvara

Poate că niciun anotimp nu este atât de apropiat naturii umane ca primăvara. Totul parcă renaşte, soarele începe din nou să încălzească, în noi reapare acele neastâmpăr de a face ceva. Cândva oamenii se adunau, curăţau în jurul blocurilor, dădeau foc vreascurilor, începeau să aranjeze rondurile pentru flori, dădeau trunchiurile copacilor cu var... Bărbaţi şi femei împreună, indiferent de condiţia socială, făceau fără a fi obligaţi de nimeni o treabă de gospodar în timp ce copiii lor se jucau dând şi ei o mână de ajutor. E prea mult să spun că era civism sau o formă specială de empatie comunitară, era ceva normal, de la sine înţeles, la fel ca şi curăţatul zăpezii iarna...

ACUM? Bruma de legătură interumană necondiţionată a dispărut, fiind înlocuită de interes, de orice fel ar fi acesta. Ne bălăcim în propriile gunoaie cerând vehement ca ALTCINEVA să facă curăţenie după noi, am ajuns să ne duşmănim seamănul în aşa măsură încât nu numai că nu mai facem nimic împreună, dar îi dăm foc la maşină în parcare, îl batem cu bâta dacă ne depăşeşte în trafic, scoatem pistolul la el dacă nu este destul de umil sau pur şi simplu nu este pe placul nostru. Am asistat cu tristeţe la marasmul celor loviţi de iarna grea, la neputinţa lor, la singurătatea lor, văd în fiecare zi situaţii altădată incredibile datorate agresivităţii ce a scăpat din frâul autocenzurii, agresivitate ce poate fi numită fără teama de a greşi URĂ. Văd în fiecare zi oameni care sunt convinşi că soluţia la problemele lor trebuie obligatoriu să vină dinafară şi că ei nu au nici o vină şi, implicit, nici o obligaţie. Poate că odată cu natura ar trebui să ne dezmorţim şi noi sufletele, să le scuturăm de praf şi să ne reamintim ce avem de fapt în comun, renunţând la obsesia a ceea ce ne deosebeşte.