Tomograful lui Sabin / Sinceritate

La modul cel mai prozaic ar putea fi definită ca o deplină concordanţă între vorbele şi acţiunile unei persoane.

Teodor Mazilu spunea că „sinceritatea nu este o trăsătură de caracter, ci o expresie a inteligenţei, un act de cunoaştere, şi, ca orice act de cunoaştere, este şi un act de creaţie”, iar pentru La Rochefoucauld „sinceritatea este o inimă deschisă deci puţini oameni o arată, de obicei ceea ce vedem este o imitaţie pusă pentru a prinde în capcană încrederea altora”.

Nu vreau să îmi exprim nicio părere despre sinceritate şi instinctul de conservare, laşitate, oportunism pentru că nu îmi permit să fiu... SINCER. De multe ori tot inteligenţa... alături de „celelalte” ne fac să tăcem pur şi simplu şi să sperăm că celălalt/ceilalţi vor înţelege singuri ceea ce este de înţeles fără ca noi să intervenim. Deci, se pare că am găsi suficiente motive să ne vedem fiecare de treaba noastră, chiar dacă ştim că a te complace înseamnă a fi părtaş.

Sinceritatea cred că trebuie să fie germenele unei schimbări. Dacă omul sincer nu cunoaşte adevărul, dialogul poate să îl îndrume pe calea cunoaşterii deci a schimbării, iar dacă îl cunoaşte, împărtăşindu-l poate declanşa de asemenea un mecanism al schimbării.

Şi mă gândesc la schimbare doar ca la un progres, o evoluţie pozitivă pentru că se poate şi altfel.

Am văzut însă că poţi deveni ridicol practicând sinceritatea într-un mediu nepotrivit, adică nepregătit să o accepte.

De cele mai multe ori, cred, totuşi, că ne place să fim minţiţi. Este mai confortabil să realizăm că şi alţii sunt cel puţin la fel de slabi ca noi care doar acceptăm minciuna fără a o practica, deocamdată.

Poate fi însă un exerciţiu bun pentru viitor. Oamenii simpli, oamenii curaţi duc mai departe sinceritatea în fibra lor, dar nu le foloseşte la nimic. Deocamdată.