Tomograful lui Sabin / Şi CÂINE eu ţi-am fost!

Ciobănescul Românesc de Bucovina este considerat o varietate a unei rase balcanice pe baza asemănării cu Karakatcean, Tornjak sau Hrvatski Planinski Pas. El este urmaşul câinilor folosiţi de daco-romanii din provinciile Dacia şi Moesia.

Încă din antichitate, după cum dovedesc documente din epocă, dacii foloseau rase de câini specializate pentru păstorit şi vânătoare, lucru care se va perpetua şi după dispariţia statului dac. În vremea stăpânirii romane, coloniştii vorbitori de limbă latină, după cum afirma Eutropius, au adus, probabil, câini derivând din Cani Molossi, strămoşii Zăvodului Românesc din care descinde Ciobănescul Românesc de Bucovina de astăzi.

Toate reprezentările romane şi greceşti ale vremii arată un câine mare, musculos, cu un cap masiv şi coamă, imagine care descrie destul de fidel Ciobănescul Românesc de Bucovina. Vechiul tip de câine folosit la păstorit şi pază de către daci şi mai apoi de urmaşii lor daco-romanii şi de români este strămoşul Ciobănescului Românesc de Bucovina care, în secolele al IV-lea si al V-lea, în unele aşezări de la sud de Carpaţi era folosit la paza turmelor şi la vânătoare.

Pe la începutul secolului al XVII-lea existau în spaţiul românesc crescătorii preocupate mai ales de câinii de vânatoare, copoi şi ogari, dar şi de ciobăneştii masivi folosiţi pentru paza curţiilor domneşti. Matei Corvin, regele Ungariei, i-a oferit lui Vlad Tepeş un Kuvasz din crescătoria regală, semn că domnitorii Ţărilor Române ştiau să aprecieze un asemenea dar. Chiar şi cei mai puternici şi rafinaţi suverani europeni cum a fost Ludovic al XV-lea importau pentru canisele lor câini selecţionaţi şi prăsiţi de către români. Dacă rasele strict specializate, mai ales cele de vânătoare, care au fost întotdeauna apanajul celor înstăriţi, au dispărut sau au scăzut drastic ca număr de exemplare mai ales în urma deteriorării condiţiilor socio-economice, rasele de ciobăneşti româneşti, amplu răspândite şi plurivalente, au reuşit să supravieţuiască.