Clipa

Curgerea şi implicit valoarea timpului sunt percepute prin prisma experienţei existenţiale şi a aşteptărilor fiecăruia dintre noi. Copiii şi tinerii se grăbesc, adulţii, în general se adaptează mai de voie, mai de nevoie, iar bătrânii au învăţat să preţuiască fiecare clipă. Ne folosim de timp atât pentru a ne mândri cu realizările noastre, cât şi pentru a ne justifica eşecurile, iar acesta tace, tace şi trece, zi după zi, an după an...

În această curgere de la ceea ce a fost, cu o mare dorinţă de a simţi ceea ce va fi, există repere, majoritatea cu valoare de rituri de pasaj care sunt tot atâtea şanse de bilanţ şi implicit de ajustare existenţială. Dintr-o perspectivă ideală, această ajustare ar trebui să fie exclusiv o optimizare, un progres, dar din perspectivă umană a devenit acceptabil aproape orice, cu condiţia disimulării cât mai perfecte în pielea de cameleon a aparenţelor. Magia mai mult sau mai puţin percepută a unor astfel de clipe constă în acel sentiment de suspendare a legilor ce mişcă universul, sentiment care pe mulţi ne lasă faţă în faţă cu noi înşine, iar pe alţii ne surprinde rătăciţi, căutându-ne.

Cred că e bine oricum dacă reuşim să uităm de numeroasele oferte de câştig a câte „30 de arginţi” cu care suntem tentaţi pe la toate colţurile, dacă reuşim să ne smulgem din smoala isteriei de masă pentru a ne reaminti că suntem unici, dacă reuşim să ne curăţăm de toată murdăria aparenţelor şi imposturii acumulate peste an, pentru a sta goi în lumină, vom avea, poate, şansa revelaţiei mult aşteptate că binele şi iubirea sunt lângă noi, sunt în noi. Să ne regăsim credinţa în ele, încrederea în semeni, pentru că nimeni nu vrea să fie singur şi poate timpul va trece altfel, zâmbetul nostru va fi altfel, iar zâna cea mică ne va fi mereu aproape.