Tomograful lui Sabin / Reţetă necompensată

Există multe, poate prea multe păreri despre fericire. Mulţi o văd ca pe un crez măreţ, un ideal îndepărtat, dincolo de puterile noastre, pentru că, adevărata fericire, se pare că nu ar putea fi atinsă în timpul unei vieţi de om, în primul rând pentru că oricând se pot abate asupra lui nenorocirile. Pentru a se putea manifesta, fericirea trebuie să acopere temporar, prin orice mijloace, suferinţele care ne fac viaţa amară.

Pe de altă parte, dacă nu am suferi, nu am putea fi fericiţi, pentru că necunoscând durerea, nu am putea şti, într-o antiteză simplă, ce este bucuria. Fericirea pare a fi un ideal, nu neapărat intangibil, ci, mai degrabă greu de atins din cauza incapacităţii  noastre de a ni-l defini, dublată de imposibilitatea de a gândi coerent paşii necesari pentru apropiere.

Chiar şi aşa, teoretic, reţeta fericirii este extrem de diferită pentru fiecare dintre noi, câţi oameni, atâtea potenţiale variante de fericire. Pe unii îi face fericiţi averea acumulată, pe alţii prietenii, sănătatea, aprecierea şi stima celorlalţi, iubirea...

Toţi oamenii încearcă să îşi încropească un paradis personalizat, în care să se simtă fericiţi. Dar oare un astfel de paradis ar încăpea, pentru fiecare dintre noi, undeva pe Pământ?

Se spune că la începuturile lumii aşa ceva a existat dar s-a pierdut, pentru că omul nu este făcut să trăiască în paradis lângă alţii şi, cum pune piciorul acolo, distruge, încercând să îl modeleze după gusturile sale. Omul nu poate, aşadar, decât să tindă către perfecţiune, purtând povara de a şti că, în această viaţă, nu va ajunge niciodată acolo. Pentru alţii fericirea este o stare sufletească de bucurie nemărginită, de exaltare, de împlinire şi beatitudine aflată la îndemână, ca o floare ce poate fi culeasă sau doar mirosită, înconjurată însă de multe alte flori, fiecare cu alt parfum, cu alte culori, aşa că alegerea devine uneori imposibilă.

Putem doar spera  că după o mare durere, vine o mare bucurie şi că există un permanent echilibru între cele două deşi, în percepţia noastră, nenorocirile sunt aproape întotdeauna mari şi gratuite iar fericirile sunt mici şi plătite cu vârf şi îndesat.

Putem vorbi despre dragoste în contradicţie cu posesia, despre faptul că adeseori suntem, fiecare la rândul nostru, infernul celuilalt, în încercarea de a ne găsi fericirea, ceea ce ne transformă lupta într-un potenţial conflict ce vine să reconfirme lipsa fundamentală şi apriorică de solidaritate, ca să nu spun egoismul ce pare întotdeauna asociat acestei căutări.