Tomograful lui Sabin / Poveste... fără sfârşit

A fost odată, ca niciodată...un personaj. Şi era acesta un personaj obişnuit, poate doar ceva mai visător decât alţii, poate doar ceva mai neliniştit decât alţii dar care îşi ducea viaţa după principiul că cel mai normal lucru este să fii bun şi să îţi ajuţi aproapele fără a aştepta mulţumiri sau răsplată. Şi auzise personajul despre care vorbesc că pe acele meleaguri ar fi hălăduit o herghelie de cai, unii spuneau că ar fi fost de rasă iar alţii că ar fi fost sălbatici dar, cel mai extraordinar lucru care se spunea doar în şoaptă era că aceştia ar fi fost cu totul şi cu totul liberi.

Şi fiindcă personajul nostru era mereu în căutarea noului, a făcut în aşa fel încât să se alăture hergheliei.

Abia atunci  a văzut că nu toate vietăţile de acolo erau cai, ci unele erau oi, altele erau măgari iar între cai, unii erau negri, alţii bălani, alţii rotaţi şi  câţiva ţintati... Şi a mai văzut că pe undeva, pe la margini, se furişau mereu nişte dulăi negri, ascunşi printre umbre.

Anii au trecut, iar personajul nostru se bucura de libertate cu herghelia, învăţa să vadă, învăţa să audă, învăţa să tacă, învăţa să tolereze...

Apoi, într-o vreme,  şi-a dat seama după felul în care se uitau alţii la el, că poate  nu era exact ca aceştia şi a început să se privească tot mai atent în oglindă, fără frică, deoarece acolo vedea întotdeauna nu un duşman ci pe cel mai bun şi mai sincer prieten iar într-o zi a realizat că pata din fruntea sa era de fapt un corn strălucitor.

Având de acum ochi să vadă, a observat că şi alţi armăsari  ţintaţi din jur  erau  unicorni şi nu s-a mai simţit ciudat şi, mai ales, nu s-a mai simţit singur. Dar, se pare că aproape niciodată nu contează ce simţim noi, ci doar ceea ce simt cei din jurul nostru, mai ales când, chinuiţi de propria neputinţă şi nimicnicie, se străduiesc să distrugă cu orice preţ tot ceea ce este sau li se pare că este altfel. Licornă, cea mai liberă şi de neîmblânzit creatură, simbolul graţiei şi al purităţii, capabilă să limpezească şi să cureţe orice apă pentru a astâmpara setea oricui, capabilă să vindece orice boală sau diformitate... Nu şi-a dorit, dar aşa a fost să fie.

Mă întreb dacă ceilalţi inorogi îşi dau seama ce sunt de fapt sau, le este mai uşor să se complacă, pierduţi în herghelie, nişte cai de povară ce doar se visează liberi...

Simţindu-se de acum neînţeles şi stingher, personajul nostru va pleca poate spre alte zări, în căutarea altora asemenea lui, cărora să nu le fie frică de ceea ce sunt, pentru că există multe herghelii şi mulţi inorogi sau, poate, se va duce  acolo unde nu mai este nevoie de oglinzi...