Tomograful lui Sabin / Poveste

Tot mai mulţi orăşeni, dintre cei cu care mai povestesc, mă întreabă dacă acest gen de existenţă pe muchia crizei de nervi mai este acceptabilă, în condiţiile în care timpul trece atât de repede, iar viaţa noastră odată cu el, în cel mai bun caz.

Ne adaptăm, în sensul că facem mereu compromisuri în faţa agresiunilor în care suntem obligaţi să ne scăldăm, fără a putea reacţiona aşa cum ne-ar impune instinctele, de dragul respectării unui minim de reguli ale convieţuirii în comunitate. Dar acest lucru este practicat de tot mai puţini concetăţeni şi cred că deja sunt mai mulţi cei ce fac doar ceea ce le dictează bunul plac. Îmi este tot mai uşor să accept ca plauzibile atitudinile extreme, verbale sau fizice, individuale sau de grup, declanşate de evenimente minore care se petrec într-un oraş, fie el micuţ cum este al nostru, atitudini extreme ale unor oameni ajunşi la disperare, care până atunci erau etichetaţi ca fiind liniştiţi.

Trăim în zgomot permanent, 24 din 24 tot timpul anului, chiar şi cel mai superficial mod de relaţionare este unul agresiv, ce are la bază lipsa totală de respect pentru ceilalţi deci, un scenariu ca şi cel al filmului în care Michael Douglas o ia pe arătură nu mai este deloc o ficţiune. Şi atunci să aşteptăm clipa în care vom ajunge să ne spargem capetele unii, altora fără să facem nimic? Cei sensibili la acest morb al civilizaţiei urbane vor trebui să găsească soluţii, fie ele individuale sau de grup.

Vesticii, puşi cu mult mai mult timp înaintea noastră în faţa acestei dileme, preferă întoarcerea la natură şi în natură. Omul şcolit, dar născut şi crescut între betoane, ar putea să o preţuiască altfel, ar putea să o folosească fără a o mai pângări şi fără a o mai distruge. Iar povestea cu creşterea nivelului de civilizaţie este doar o poveste.