Tomograful lui Sabin / Pesimism

„...Putem accepta orice adevăr, oricât de zdrobitor, cu condiţia să înlocuiască totul, să aibă tot atâta vitalitate cât speranţa căreia i s-a substituit.... Ceea ce ştiu la şaizeci de ani, ştiam la fel de bine şi la douăzeci. Patruzeci de ani ai unei inutile munci de verificare...

De atâta amar de vreme, de când se moare, viul a căpătat probabil obişnuinţa de a muri, fără de care nu s-ar explica de ce o insectă sau o rozătoare, şi chiar omul, ajung, după câteva sclifoseli, să crape atât de demn...

X mă insultă. Sunt gata să-l pălmuiesc. După ce mă gândesc o clipă, renunţ. Cine sunt? Care e adevăratul meu eu: cel care ripostează, sau cel care se retrage? Prima mea reacţie e întotdeauna energică; urmatoarea, moale. Ceea ce se cheamă „înţelepciune” nu e, în fond, decât un veşnic „după ce mă gândesc”, adică nonacţiunea ca prim gest...

Ani de zile, o viaţă, de fapt, să nu te fi gândit decât la ultimele clipe, ca să constaţi, când te apropii în sfârşit de ele, că va fi fost degeaba, că gândul morţii ajută la tot, doar să mori nu...

Nu e profund, nu e autentic decât ceea ce ascundem. De unde şi forţa sentimentelor abjecte... Am toate defectele celorlalţi şi, totuşi, ceea ce fac aceştia mi se pare inadmisibil...

Nu există o artă adevărată fără o mare doză de banalitate. Aceea care recurge în mod constant la insolit oboseşte repede, nimic nefiind mai insuportabil decât uniformitatea excepţionalului...

Dacă ar fi cu putinţă să ne privim cu ochii celorlalţi, am dispărea pe loc...

Nu le îngăduim decât copiilor şi nebunilor să fie sinceri cu noi; ceilalţi, dacă au îndrăzneala să-i imite, se vor căi mai devreme sau mai târziu pentru asta...

Nu te temi de viitor decât atunci când nu eşti sigur că te poţi omorî la momentul dorit...

Nu contează decât un singur lucru: să înveţi să pierzi. Niciun moralist occidental, nici măcar cel mai sumbru, n-ar fi îndrăznit să avanseze despre natura umană o precizare atât de înfricoşătoare, atât de revelatoare...

Ţi-ai dori uneori să fii canibal, nu atât din plăcerea de a-l devora pe cutare sau cutare, cât din aceea de a-l vomita...

„N-aţi avut dreptate să contaţi pe mine”. Cine s-ar putea exprima astfel?

Dumnezeu şi ratatul... E limpede că Dumnezeu era o soluţie şi că nu se va găsi niciodată una la fel de mulţumitoare... Cu cât se îndepărtează de Dumnezeu, cu atât oamenii avansează în cunoaşterea religiilor...

Numai Dumnezeu are privilegiul să ne abandoneze. Oamenii nu pot decât să-ţi întoarcă spatele...”