Tomograful lui Sabin / Olimpism

Am avut câteva săptămâni de sport adevărat, un regal de care avem parte doar la patru ani. Am ajuns demult la concluzia că sportul şi arta sunt limbaje universale. Mă uit la sportivi, mă las legănat de propriile amintiri, mă bucur şi sufăr alături de ei şi mai ales îmi exersez speranţa.

Ţin minte eforturile făcute uneori până noaptea târziu, alteori şi în frig crâncen, fără apă caldă pentru duş, dar cu pasiune adevărată. Echipa era foarte importantă, competiţia era foarte importantă, iar banii nu contau, pentru că nu existau.

Eram împreună şi aşa ne-am construit personalităţile de adulţi. Mă gândesc la cât de greu este acum, fără o bază în sportul şcolar de masă, fără pepinieră, fără bani, fără… fără. Rămâne doar puterea de convingere a celor pasionaţi. Bineînţeles că vorbesc despre orice disciplină sportivă, cu excepţia fotbalului, care este altceva. Singura noastră echipă participantă la jocuri a fost cea de polo. Poate că asta spune ceva despre “spiritul” românesc dominat de câţiva ani de individualism, cel mai adesea păgubos din perspectiva unei construcţii comune, deşi analiza fenomenului este mult mai complexă. În jurul unor personalităţi s-au construit echipe extraordinare. Atunci nouă oare ce ne lipseşte acum sau ce nu facem bine? Să fie lipsa de coeziune? Sau banii? Sau antrenorii? Acolo unde rezultatul depinde de funcţionarea întregului mai mult decât la gimnastică, acesta părând să fie nivelul nostru maxim de acţiune congruentă pentru performanţă eşuăm cel mai adesea, uneori lamentabil.

Dar ştiţi ceva? Nici nu contează! Sportul este minunat, iar dacă aveţi copii, gândiţi-vă bine. Nu toţi trebuie să fie ingineri sau medici sau cosmonauţi. Avem nevoie şi de sportivi sau pictori sau muzicieni pentru sufletele noastre. Orice i-ar putea face fericiţi.