Tomograful lui Sabin / Mos Craciun

Iernile copilariei mele imi pareau o feerie alba, strazile si trotuarele si Parcul erau ale noastre, ale copiilor. Peste tot erau oameni de zapada cu nasuri din morcovi si oale vechi pe cap, ne faceam castele si cazemate din zapada si ne luptam pana la epuizare… In seara de Ajun, bunica ma ducea la plimbare pentru ca parintii mei, abia veniti de la serviciu, sa poata aranja bradul pentru a-l primi pe Mosul asa cum se cuvine. Nu exista abundenta de podoabe de pom ca acum, mama strangea de-a lungul anului toate peticele de staniol colorat apoi, pe varful unui creion rula niste tepi pe marginile foitelor multicolore care erau puse una peste alta si strapunse prin centru, asa incat deveneau stele sclipitoare. Le atarnau in pom, alaturi de bomboane, suporturi cu lumanarele, ingerasi mici de sticla, beteala…Era mult de lucru la impodobit, dar eu am aflat asta mult mai tarziu. Atunci ma plimbam cu bunica pe stradutele necunoscute mie din orasul vechi, prin lumina diafana a putinelor becuri, mancand castane prajite, ascultand scartaitul zapezii calcata in picioare. Intorsi acasa, stateam cu totii langa brad si se cantau cateva colinde, inainte de a ne bucura de micile cadouri asezate sub crengi, intotdeauna frumos ambalate. Mai aveam eu un moment extrem de greu, cand bunica mea, cu ochii inchisi, canta un colind ingrozitor de trist: „Mos Craciune, Mos Craciune, adu-l pe tata inapoi…”. As fi plans de fiecare data, dar simteam ca nu e voie. Apoi ne imbratisam si ne repezeam la cadouri, aprindeam artificii, mancam bomboane si mere si portocale si fugeam la copiii din vecini sa ne laudam cu darurile primite. Incet, incet se facea liniste, se stingeau luminile si orasul adormea in acel an 1960. Sabin Nemes BOTA